Cinemaniac

Pe scurt, filmul spune povestea lui Joe (Charlotte Gainsbourg/Stacy Martin), o tipa intre doua virste gasita de Seligman (Stellan Skarsgard) intr-un gang, batuta bine. O ia la el in apartament ca sa o ingrijeasca, iar dupa ce ii ofera un ceai, aceasta incepe sa-i povesteasca ce i s-a intimplat. Adica toata istoria vietii ei de nimfomana.

Pina acum Nymph()maniac a fost respins fie pe motiv ca „prea se explica singur” (Dan Alexe), fie ca „e prea mare discrepanta dintre prima si cea de-a doua parte, care nici macar n-ar fi trebuit sa existe” (CTP). Sigur, prima parte e ceva mai dinamica, mai comica, mai poetica, mai kinky, in timp ce a doua pare sa-si mai piarda din farmecul cinematografic: kinky-ul ia forma sado-masochismului, ii lipsesc secvente memorabile precum cea cu Uma Thurman, acceptarea conventiei narative devine un efort, iar abordarea regizorala are un aer mai didactic.

Dar asta privit la suprafata, prin ochii unui spectator dezinteresat, nu prin cei ai unui cinefil. Din perspectiva celui de-al doilea, filmul abunda in intertextualitati si parafraze ironice la puncte de reper din cinematograful realist (the piano teacher…), dar nu numai (chiar si la alte filme ale lui von Trier insusi). Prezenta acestora insa e oarecum gratuita din punct de vedere narativ, fiind cel mult un pariu personal al regizorului.

Cu adevarat interesant la Nymh()maniac este raportul „opera-autor-cititor”; dintre cronicarii care s-au oprit asupra filmului doar Iulia Blaga a mentionat in treacat ca acesta ar avea un continut narativ „post-post-modern”. Practic, von Trier ia o poveste oarecum banala, a unei nimfomane (n-ar fi primul film care prezinta drama unui astfel de personaj), similara cu aproximativ 80% dintre dramele europene. Nimic interesant pina aici. De altfel, daca extragem din Nymph()maniac doar firul narativ la timpul trecut, acesta e plin de coincidente necredibile, poezie ieftina si situatii ostentativ-socante.

Peste acest strat, von Trier scenaristul vine cu personajul lui Seligman, un prim receptor al povestii lui Joe-nimfomana. Acesta, un evreu antisionist, singur, cam mizantrop, dar cult, e imaginea oarecum ironica pe care von Trier o are despre spectatorul de film european. Seligman face tot felul de analogii in raport cu ce povesteste Joe, care de care mai ridicole, mai lipsite de har sau mai sui. Sigur, conventia nu e noua, face parte din cultura euro-orientala, dar e updatata de catre regizor astfel incit opera sa contina deja si acel intentio lectoris, inainte ca acesta sa fie analizat in actul hermeneutic.

Prin paralele precum cea dintre iubitii „fara numar” din tinerete ai lui Joe si muzica lui Bach, in care Seligman pare sa fie un mic expert, von Trier nu face decit sa ridiculizeze dramele europene si modul in care acestea au incetat sa mai aiba sens. Incarcarea lor fortata cu un sens cult, in mod rizibil neconcordant, face din Nymph()maniac un metatext al cinematografiei europene moderne.

Aparitia lui Seligman nu doar ca „sparring partner” al lui Joe, ci ca element dramatic activ care incearca sa (supra)interpreteze povestile nuantat-ideologice ale nimfomanei, poate fi (1) un mod simplu prin care von Trier exploateaza la maxim o poveste obisnuita sau (2) inteleasa prin plasarea personajului in dubla ipostaza: ca alter ego al autorului (care, asa cum am mentionat anterior, ridiculizeaza modurile de interpretare si banalitatea unor povesti) sau instanta a lectorului (care siluieste bunul simt interpretativ si integritatea autorului si a operei sale, exact cum face Seligman cu Joe in final).

Astfel, a sustine ca Nymph()maniac sau ca von Trier pacatuiesc narativ explicindu-se singuri inseamna a te plasa in afara filmului si a rata complet sensul sau; iar a afirma ca partea a doua e inutila, denota lipsa unui bun simt cinematografic. Desigur, impuscatura din final se adreseaza in principal lectorilor ale caror interpretari sint gresite sau involuntar comice, dar si respingerea filmului neintelegind miezul sau merita un glont, eventual doua.