Cesare deve morire: filmul ceapa

De multe ori am spus ca un film care se lasa cu greu descris este aproape de perfectiune. In incercarea de a cuprinde maiestria lui in cuvinte realizez ca totul se stratifica, intreaga actiune se ramifica si aluneca elegant spre multe alte dimensiuni. In mijlocul acestui peisaj anost, ingradit si rece, cu aspect cenusiu de ciment si sunet ascutit de bare de metal se desfasoara ceva viu. Ia nastere o opera de arta, care, poate fi, la prima vedere, o interpretare frumoasa a lui Julius Caesar, care le aduce regizorilor Paolo si Vittorio Taviani un Urs de Aur la Berlin.

Primul moment de referinta, care va ramine intiparit adinc in memoria cinefilului si care, poate, trimite usor inspre Il Vangelo secondo Matteo a lui Pasolini, este contactul princeps pe care il avem cu detinutii. Acestia ne sunt prezentati pe masura ce conving juriul ca pot plinge si ca pot fi ei insisi spunindu-si doar numele si locul din care au ajuns aici. O membrana extrem de fina se coaguleaza in jurul fiecaruia, sculptindu-i in artisti adevarati, oameni ai teatrului, care interpreteaza fara cusur roluri grele. Oameni pe care ajungem sa ii apreciem si sa ii aplaudam in sinea noastra, pentru care am reduce pedeapsa, ba chiar pe care i-am ierta cu totul si le-am dat drumul inapoi in lume.

Exista, totusi, un truc. Un ceva ascuns care ne face mereu sa realizam ca nu suntem doar spectatori in culise, ci, mai degraba un Paler care afla ca mangustele vineaza serpi pentru ca sunt imune la veninul lor. Secretul perfectiunii actorilor sta in defectele lor, in setea pentru crima si in placerea pentru tilharie. Brutus este perfect pentru ca este jucat de un om definit de tradare, Caesar este un adevarat cap mafiot, iar Cassius un om condamnat pe viata. Iar aceste personaje, plasate in decorul potrivit nu fac altceva decit sa traseze linia aproape invizibila dintre fictiune si realitate. La aceasta idee contribuie si un inteligent joc de cadre color si alb-negru, care delimiteaza precum gratiile. Odata cu aparitia mantiilor rosii si a luminii galbene ies la suprafata si multitudinea de ani care urmeaza sa fie ipasiti in carcera.

Iar in final, dupa toata aceasta tradare, vom descoperi ca am fost trasi pe sfoara cu antiteze special create pentru noi, privitorii, care functioneaza ca un soi de memento mori. Asadar, Cesare deve morire poate fi o opera de arta ambalata atit de frumos si atit de sofisticat incit este aproape imposibil sa ghicesti ca miezul este atacat de viermi.