Câteva gânduri din colectiv

Prezentatorul a spus ceva de încrederea în Ateneu, în filmele românești. Greșit. Acești tineri n-au venit să vadă sala renovată (mai e mult de muncă încă, apropo) sau un documentar românesc. În seara asta, oamenii au venit să înțeleagă ce s-a întâmplat atunci, la Colectiv. Au venit pentru că această traumă e departe de-a se fi închis. Au venit curioși să afle dacă s-ar putea repeta. Și au venit din respect pentru cei care au muncit la realizarea acestui proiect, fapt dovedit de aplauzele generoase de la final.

După 2 ore de concentrare și atenție cum nu-mi amintesc să mai fi trăit colectiv la cinema, puțini au plecat din sală. Echipa prezentă pe scenă a fost aplaudată îndelung, iar întrebările au început să curgă. Mi-am formulat câteva idei și am așteptat să-mi vină rândul.

O doamnă care a vorbit exact înaintea mea a atins aproape tot ce-mi pregătisem. Despre cât e de important că tinerii sunt la film și vor spune mai departe prietenilor și familiilor să îl vadă. Despre societatea care a permis ascensiunea unor astfel de personaje, inclusiv faptul că Bănicioiu, ministrul Sănătății în zilele acelea, a fost ulterior ales deputat de Iași. Și multe alte remarci, care mi s-au șters din minte din cauza emoțiilor. Când să ajungă microfonul la mine, rămăsesem fără aproape nimic de adăugat.

Tolontan a spus însă că ziariștii nu sunt interesați de politică și că nu vor indica o anumită direcție, ceea ce m-a reactivat și mi-a adus inspirație. Cu vocea tremurându-mi mai tare decât mi-aș fi dorit, am început prin a le mulțumi echipei care a făcut filmul, dar și lor, ziariștilor care – văduvindu-ne de niște voci dragi pentru amatorii de sport – au devenit repere pentru generații de viitori jurnaliști și gardieni ai democrației prin investigațiilor lor (Colectiv, Hexi Pharma, Secureanu – Spitalul Malaxa etc.)

Am apreciat alegerea regizorului Alexander Nanau de a nu insista foarte mult cu cadre din timpul sau de imediat după tragedie. Suferința, durerea supraviețuitorilor și a familiilor lor, dar mai ales senzația cruntă de neputință, transformată în revoltă, au fost suficient de puternice pentru ca, probabil, nimeni să nu fi rămas cu ochii uscați la finalul proiecției. Printr-o binevenită schimbare de focus, camerele au căutat, datorită unui efort incredibil al echipei, răspunsuri de la instituțiile care s-au confruntat ulterior: societatea civilă, care a pus presiune pe guvern; presa, care a început să scormonească în adâncul unui sistem putred; oamenii noi ajunși la conducerea Ministerului Sănătății, dornici să reformeze din temelii; reacția de apărare a sistemului (politic – presă – afaceri – instituții aservite) și deznodământul: alegerile din 2016 care au însemnat revenirea reprezentanților sistemului la putere. Așa cum în secția de mari arși asistentele trăgeau cearceaful peste fețele muribunzilor, ca să nu le mai vadă suferința, la fel instituțiile statului au căutat, cu orice mijloace, să mușamalizeze și să-și acopere incompetența criminală, în urma căreia au murit zeci de oameni care ar fi putut fi salvați. 

Apoi am continuat ideea doamnei care a vorbit înaintea mea, spunând că nu e suficient ca cei 60000 de studenți ieșeni să vadă acest film, ci toți cei care încă mai au speranța că lucrurile se pot schimba ar trebui să-l vizioneze. Mai mult, ar trebui să-l vadă și cei care și-au pierdut speranța, pentru că, din păcate, încă trăim într-o societate în care trebuie să ne pese cine ajunge la guvernare. Sistemul reușește să supraviețuiască, se transformă, se adaptează, iar recentele mișcări în plan politic, în care exponenți ai vechiului regim se urcă în barca noilor favoriți, ne arată că, dacă nu suntem atenți, vom fi în continuare victime ale stării de status-quo, ale blatului politic pentru prezervarea puterii și privilegiilor.

Am ieșit din sală după 3 ore și ceva, cu o durere de cap dată de tensiunea și emoțiile copleșitoare în care am urmărit imaginile și discuțiile de după, care nu se terminaseră încă. Am plecat cu convingerea că oamenii ăia nu au murit în zadar, în ciuda circumstanțelor teribile în care și-au găsit sfârșitul: drama lor a generat o revoltă care, în anii aceștia, au transformat mulțimi amorfe într-un colectiv. Ori sistemul poate fi schimbat doar printr-un efort colectiv.

Dacă n-am reușit, ca societate, să facem mai mult pentru ei la timpul potrivit, le datorăm măcar acest lucru.

COLECTÍV, -Ă, colectivi, -e, adj., s. n., s. f. I. Adj. 1. Care rezultă din participarea, din activitatea mai multor persoane (sau lucruri). 2. Care aparține tuturor; comun, obștesc, social. 3. Care se referă la ideea de colectivitate. ◊ Substantiv colectiv = substantiv care denumește prin forma de singular o pluralitate de obiecte identice, considerate ca un întreg, ca o totalitate. Sufix colectiv = sufix care dă unui substantiv valoarea de substantiv colectiv. II. S. n. Echipă. Colectiv de redacție. Colectiv de catedră. ♦ P. gener. Grup (organizat) de persoane. III. S. f. (În trecut) Cooperativă Agricolă de Producție. – Din fr. collectif, lat. collectivus.