Cafeneaua Cinematografica cu George Agadjanean

Daca initial nu dadeam prea multe sanse acestui proiect care contine filme underground in mare parte, miercurea trecuta, la proiectia lui Iustin Surpanelu s-au adunat vreo 40 de oameni. Cifra nu e deloc mica daca avem in vedere ca vechile proiectii ale Cafenelei, desfasurate in Mojo, nu depaseau aceasta cifra; ce-i drept, nici sala nu permitea un numar mai mare de spectatori. Chiar si asa, sala de la Ateneu, unde functioneaza de fapt o galerie de arta, a fost plina. Ma asteptam ca sala mare sa fie locul de proiectie, atmosfera de acolo fiind incomparabila cu galeria unde sint geamuri si e multa lumina, iar ecranul e improvizat. Poate ca nici ora nu e bine aleasa (mai ales ca in aceeasi zi si de la aceeasi ora e si Clubul Cinefililor din Copou), dar locatia e cea mai mare problema. Speram ca Ana Chiricescu si domnii de la Ateneu sa rezolve situatia.

George “Goga” Agadjanean, regizorul al carui film il vom vedea miercuri, e moldovean si doua dintre filmele sale (800 de cai in violet si Tara povestilor) au fost prezentate la TIFF in 2009, in sectiunea Focus Moldova. Desi cinematografia din aceasta tara nu straluceste (ultimul lungmetraj de fictiune a fost realizat acum aproape 10 ani!), se remarca prin citeva scurtmetraje (cele semnate de Cobileanski si cele facute de studentii de la Chisinau – Covorul, Discoteca se amina etc.) si in special prin documentare (chiar au si un festival specific, numit Cronograf, loc in care se afirma destui artisti). Explicatia ar fi simpla: bugetul necesar e mai mic decit pentru un film de fictiune, o mare istorie si multi specialisti pentru astfel de productii nu sint si pina la urma, la cum arata societatea si comunitatile restrinse de peste Prut, e si pacat sa nu profiti de toate povestile care iti amintesc obsesiv de replica “viata bate filmul”.

Un astfel de exemplu e si Tara povestilor, un film din 2009 in care este prezentata comparatist viata a 3 familii, cite una din Danemarca, Romania si Republica Moldova. Diferentele sint enorme, mai ales intre prima si ultima. Situatia sociala e asemanatoare: aprox 35-40 ani, cu copii, muncesc si locuiesc la sat. Raspund fiecare la intrebari si discuta pe marginea unor probleme legate de educatie, raportarea la economia nationala, ecologie, bani & salariu, mentalitate nationala, patriotism, sistemul de sanatate si de pensii si planuri de viitor.

In ciuda prapastiei dintre Europa de Vest si noi, filmul are un aer optimist, sentimentul creat si transmis fiind unul de incurajare ca “se poate!”. Poate ca banii sint o problema, poate ca educatia nu e asa cum ar trebui sa fie, insa dorinta umana de a-si schimba si depasi conditia e cea care ne face sa speram ca intr-un viitor nu foarte indepartat tot ceea ce am vazut “afara” se poate intimpla si la noi. Trebuie sa incetam sa asteptam ca altcineva, de-acolo de sus, sa ne spuna ce sa facem sau sa ne arunce pomeni si sa facem din putinul nostru un inceput pentru ceva mai bun, de care daca nu noi, macar copiii nostri sa se poate bucura si folosi.