Artistul din The Artist

Neincrederea a aparut dupa ce am citit descrierea: Hollywood, 1927. George Valentin este un actor de succes, un seducator, un star care nu poate fi eclipsat usor. Cel putin atata timp cat nu trebuie sa vorbeasca. Lucrurile se complica pentru George atunci cand filmele cu sonor intra in scena si industria inchide usile in fata gentleman-ului care salvase domnisoara ce avea sa-l inlocuiasca. Eroul nostru trebuie sa infrunte sunetul in aceasca incantatoare comedie in alb si negru, care emuleaza zilele filmului mut si are un star neasteptat: cainele acrobatic care-l acompaniaza pe protagonist. (via)

Aici sunt nevoit sa va indemn sa nu faceti aceeasi greseala pe care era sa o fac, la randu-mi, intrebandu-ma “cum sa ma duc sa vad un film alb-negru, mut, in 2011?”. Cred ca daca aflam ca e si filmat in stilul vechilor proportii standard, 1,33:1, iar scenele sunt anuntate in maniera glorioasa a filmului mut, cu propozitiile scrise cu litere albe de tipar, nici nu mai intram in sala, avand in vedere oferta bogata a festivalului, cu ispite color si cu sunet. Ei bine, as fi pierdut un film extraordinar, care m-a trecut printr-o varietate de stari intense, relaxandu-ma apoi cu un hohot de ras, doar pentru a face loc unor emotii si mai puternice. Un film care te face sa te agati de fiecare cadru fara sa auzi macar un cuvant. Un film care m-a subjugat cu forta unei magii nebanuite si nu m-a eliberat din vraja sa nici dupa terminarea celor 100 de minute.

George Valentin (Jean Dujardin, premiat la Cannes pentru acest rol), artistul din THE ARTIST, crede ca introducerea sunetului in film e doar un moft, cel mult o moda. Cu totii stim acum cat de mult se insela, dar el tinea la autenticitatea cinema-ului, iar refuzul sau de a se adapta schimbarilor l-au transformat din star-ul adulat ce traia o viata ca-n povesti intr-un somer depresiv. Parasit de nevasta (jucata de Penelope Ann Miller, care la randul ei a interpretat-o pe Edna Purviance, o faimoasa actrita de film mut, in filmul Chaplin din 1992) o vede pe femeia de care s-a indragostit, actrita Peppy Miller (Berenice Bejo, in viata reala sotia regizorului Hazanavicius) luandu-i locul pe firmament. Valentin trebuie sa-si gaseasca iarasi vocea prin care sa fie, in cele din urma, auzit de public si de femeia pe care o iubeste. In roluri secundare ii veti recunoaste pe John Goodman (din The Simpsons sau The Big Lebowski) in postura unui neinduplecat director de studio si pe James Cromwell (L.A. Confidential, The Green Mile sau serialul HBO Sub Pamant SRL) intr-un rol mai subtil decat cele cu care ne-a obisnuit, in calitate de sofer al celor doua staruri.

Pe cat de simpla e intriga, pe atat de rafinata este executia care face ca experimentul lui Hazanavicius sa para lipsit de efort. E ciudat cum luam ca un dat dialogurile dintr-un film si ne vine greu sa credeam ca inainte acestea doar se simulau. Cum arata secventa care deschide filmul, salile de teatru elegante erau pline de spectatori imbracati in cele mai bune haine, asteptand nerabdatori ultimele aventuri ale starurilor preferate de la Hollywood. O orchestra avea rolul nu doar de a asigura fundalul sonor, ci si de a umple momentele de tacere ale actorilor de pe ecran. Emotia si intentia trebuiau comunicate fara echivoc pentru ca filmul sa aiba succes. Iar acest lucru a fost demonstrat cu varf si indesat in The Artist. In omagiul pe care-l aduce filmului mut, regizorul francez Michel Hazanavicius (nominalizat la Palme d’Or pentru The Artist) face ca folosirea cuvintelor sa para fara rost.

P.S. Pentru ca vorbim despre un alt Iasi, ar fi interesant de adaugat ca, desi sala de 1380 de locuri era plina iar filmul nu avea sunet, nu a sunat niciun mobil, nu s-a auzit niciun fosnet si niciun spectator nu a deranjat cu ceva placerea celorlati de a savura imaginile de pe ecran.