Antichrist - Haosul guverneaza

Un film pentru care Lars von Trier nu are de gand sa prezinte scuze, el fiind la modul cel mai sincer un provocator. In plus, chiar el marturiseste, e bine pentru un film sa nasca controverse.  Si asta o spune un regizor serios si onest in inversunarea cu care a reusit sa incite controversa cu fiecare nou proiect al sau, fie el avant-garde, experimental, musical sau arthouse.

Vineri, 26 martie, a avut loc premiera filmului in Romania (in aceeazi zi cu proaspat premiatul Eu cand vreau sa fluier, fluier), intr-un cinematograf din Bucuresti, cu 6 spectatori, dintre care cativa de-a dreptul debusolati. Intr-un ziar romanesc, care califica “antichrist” drept “un film plin de pornografie şi violenţă” iar premiera  lui, veritabil “fiasco”, un spectator isi dadea si el cu parerea: “e amuzant si prost”.  Pentru cei care nu au vazut filmul, Antichrist nu e nici amuzant, nici prost. Am vazut mai multa violenta in “Saw”, in “Sin City” sau in “Irreversible”, desi nu neg ca mi-am ascuns ochii de cateva ori sau ca dupa vizionare, m-au bantuit usoare simptome de depresie. Cat despre acuzatiile de pornografie, deja parca incepe sa nu ma mai mire fobia contagioasa a multora in ceea ce priveste ilustrarea sexualitatii explicite pe ecran. Sau poate de vina e interesul regizorului pentru filmele explicite, stiut fiind faptul ca Zentropa, casa sa de productie, a fost prima din lume care pe langa filme de audienta generala, a produs si filme xxx. As putea sa descriu scenele cu pricina si sa enumar durata lor in secunde, sa vedeti ca nu e mare fas, dar prefer sa nu o fac. Prin nu stiu ce minune, “Antichrist” va rula necenzurat in Romania (interzis minorilor totusi), asa ca cei interesati vor putea discerne cu propriile lor limite si pudori. In acelasi timp, traiesc cu certitudinea ca nu vor fi multi, majoritatea gasind ceva problematic in chiar titlul filmului. Ramane de vazut daca va rula si in alte orase in afara capitalei sau provincia cinefila se va multumi cu filmul regizorului Florin Serban.

Plecand de la ideea de a face un film horror care va purta numele “antichrist”, mai mult pentru a-si trata in mod alternativ depresia de care suferea de ceva vreme, regizorul danez a reusit sa duca la bun sfarsit (din greu si fara prea mult entuziasm) un proiect cinematografic salbatic si visceral, dedicat regizorului rus Andrei Tarkovsky. Harta narativa a filmului consta intr-un prolog, patru capitole cu titluri sugestiv-simbolice (Pain - Chaos Reigns; Grief; Despair - Gynocide; The Three Beggars) si un epilog (acelasi stil narativ ca in Breaking the Waves – 2006). Doua personaje, El si Ea, sot si sotie.

Secventa de inceput, cruda si intensa, filmata alb-negru in super-slowmotion, cu o camera digitala de mare-viteza/mare-rezolutie, cu 1000 de cadre pe secunda, iti taie de-a dreptul rasuflarea, avand pe fundal, muzica lui Handel (aria Lascia Chi’o Pianga). Trezit din somn si nesupravegheat de parintii implicati intr-un act sexual pasional, un copil cade accidental de la fereastra, atras fiind de fulgii de zapada de afara. Moartea unicului copil, de care se simte intr-un fel vinovata, o va arunca pe mama intr-o depresie profunda. El, terapeut de meserie, va incalca regulile impuse de profesie si va incepe sa-si trateze  sotia acasa, devenind sprijinul si confidentul ei. Rugand-o sa-si imagineze cele mai teribile cosmaruri, pentru a putea astfel sa si le invinga, afla ca marea ei fobie este Eden, padurea in care a petrecut o vara cu copilul sau pentru a-si scrie teza de doctorat.

Din momentul in care sotul decide sa o ajute sa-si confrunte cea mai mare teama, retragandu-se intr-o cabana izolata din padure, actiunea se precipita si incepe fantasmagoria, nebunia, delirul vizual. Natura edenica devine treptat un spatiu in care incep sa se petreaca intamplari bizare, grotesti si de rau augur: o caprioara hemoragic dand nastere, un pui cazand din cuib, napadit de furnici si devorat de un vultur, ploaia de ghinde care nu mai conteneste, o vulpe vorbitoare care se auto-devoreaza, o mana napadita de capuse, un manuscris despre “gynocid”, culminand cu scenele de “torture-porn”, clitoridectomie si crima. Padurea devine “biserica Satanei”, o forta distructiva, pe masura ce ea incepe sa creada ca femeile sunt, in mod primordial, o forta a raului. Ratiunea devine haos, luciditatea – nebunie.

Lars von Trier marturisea intr-un interviu ca incearca sa-si faca filmele intr-un mod instinctiv, intuitiv, haotic chiar. A recunoscut ca in Antichrist a introdus o serie de fobii personale si experiente oniric-subconstiente traumatizante, ca teama de sexualitate feminina violenta si salbaticia naturii primordiale. Dar in acelasi timp spune ca e ok sa gasesti simboluri, iar filmele sale, desi se vor haotice, sunt pline de semnificatii, sunt alegorice, deschise la interpretari.

Filmul anului 2009, cum imi place sa-i spun, poate fi o poveste despre pierderea unui copil si ingrozitoarea suferinta maternala care duce la nebunie; o viziune terifianta a subconstientului crestin - o alegorie a mitului Genezei, Ea fiind Eva, intruchiparea raului; o realista ilustrare a unor comportamente psihologice anormale, patologice, ca fobia, anxietatea, atacurile de panica, depresia sau o incercare metaforica de teoretizare a raului. Mergand in directia ultimei interpretari, mi-am adus aminte de “Originea Speciilor” a lui Darwin. El descrie natura ca un spatiu plin de suferinta, violenta, moarte, extinctie, victimizare, caci in ea se da o perpetua lupta pentru existenta, in vederea supravietuirii celui mai puternic. Ca in “Eden”. Asa cum ghindele trebuie sa cada si sa moara cu miile pentru ca doar cateva sa germineze si sa reia ciclul, regenerandu-se. Acceasi directie de interpretare ne duce cu gandul si la raul uman si masura in care el este sau nu o reminescenta a mostenirii noastre biologice, si nu un fenomen tipic uman. Intr-un fel, am gasit o cheie. Nu femeia este anticristul, ci natura. Oamenii fiind “instrumente” ale naturii, devin proprii anticristi. Filmul acesta este teribil, caci interpretarile pot lua aspecte de-a dreptul halucinante. Doar haosul poate guverna o natura ostila, ambigua, oarba in evolutia sa.

Nu cred ca Antichrist e un film simplist, nici extrem de violent si in nici un caz pornografic. Poate ca e un punct de vedere bolnav si pervertit asupra naturii (umane), poate ca Lars von Trier nu e intreg la cap si misogin pe deasupra, poate ca intr-adevar se joaca cu mintile noaste (el, care se crede cel mai bun regizor din univers) umilindu-ne, sadic abuzand de fragilitatea noastra psihica. Poate e doar senzational si atat. Totusi, pe mine, aceste posibilitati nu au facut decat sa ma convinga sa vad mai repede ciudatenia asta de film. Si chiar daca interpretarile date filmului sunt doar nebunii de-ale noastre/de-ale mele, raman totusi cu o imagine exceptionala, memorabile fiind scenele de slow-motion, adevarate interludii idilice (nu o sa uit prea curand scena aproape statica, cand ea, mental, traverseaza un pod catre Eden); de asemenea, filmul te va satisface macar cu jocul actoricesc foarte bun, mai ales din partea lui Charlotte Gainsbourg, care a fost recompensata la Cannes pentru prestatia sa intensa.  Cineva imi spunea insa ca nu a reusit nici de departe sa o egaleze pe Emily Watson in rolul fragilei Bess McNeill din Breaking the Waves (1996).

Filmul are toate sansele sa devina un cult. Deja vulpea vorbitoare a devenit un icon iar fraza “chaos reigns” (haosul guverneaza) este printat pe tricouri. In curand, o sa se lanseze si jocul horror Eden.