2 ore in Casa placerilor

Cu o distributie care include alti trei regizori, filmul exploreaza vietile unor tinere fete, adolescente naive si femei considerate batrane la 28 de ani – prostituate intr-un bordel de lux din Paris. Fiecare are povestea ei, punctul comun fiind datoriile pe care toate le au de platit matroanei. Bonello reuseste sa redea lipsa de speranta si perspectiva a vietii prostituatelor, pasivitatea si desele momente in care nu erau ocupate cu clientii, dar si camaraderia ce se naste intre ele in fata unui destin implacabil. Nu exista un fir dramatic puternic, filmul fiind mai mult unul de atmosfera. Subiectul e vag prezentat din perspectiva mereu relaxatei matroane, Marie-France (jucata de regizoarea Noemie Lvovsky), care pare omniprezenta cu port-tigaretul, umpland paharele de sampanie si gratulandu-i pe toti cu zambetul ei.

Este probabil una din cele mai detaliate si fidele reprezentari ale unei case de toleranta: de la decoruri, costume si accesorii pana la obiceiuri si proceduri. Clientii sunt eleganti, ornamentele luxoase, fetele arata bine, dar nu sunt ocolite si de aspectele mai putin placute ale meseriei. Unele sunt obiectul perversiunilor si fetisurilor clientilor (extrem de sugestiva imaginea in care una dintre fete, in timp ce presteaza, fixeaza pierduta o insecta) altele se imbolnavesc si mor de sifilis sau cad prada depresiei si drogurilor. Madeleine, desi are vise premonitorii, se lasa legata de un client care ii taie obrajii transformand-o intr-un personaj care arata exact ca The Joker din Batman. Celelalte fete ii spun “femeia care rade”, posibila referinta la romanul lui Victor Hugo, Barbatul care rade. E totusi pastrata, mai mult din mila, cu toate cu sunt si clienti care o prefera (precum cel jucat de un alt regizor, Xavier Beauvois). Scena in care e adusa in mijlocul unei orgii cu tot felul de ciudati mi-a amintit de Eyes Wide Shut.

Bonello isi inunda filmul cu o ambivalenta impletire de atractie si repulsie, din care rezulta un mix interesant de romantism, decadenta si mizerabilism suprarealist. In afara de o iesire la scaldat, toata actiunea are loc in interiorul stabilimentului care devine spatiu claustrofobic, innecat in sampanie si opiu. Din start filmul ne introduce intr-o atmosfera senzuala, diafana. Muzica are rolul ei in a intretine acesta stare de spirit, insa contrar asteptarilor pe parcursul nu auzim nici sansonete, nici  nemuritoare piese de dragoste in franceza. Coloana sonora variaza de la muzica soul veche la piese rock din anii ’60, punctul de rezistenta fiind scena in care fetele danseaza, cate doua, Nights in White Satin (The Moody Blues).

Nu pot incheia fara sa mentionez cadrele superbe (opera lui Josee Deshaies), in care culorile abunda ca in niste tablouri ale maestrilor francezi ai vremii, frumusetea costumelor sau nuditatea aproape permanenta a femeilor. Toate acestea asigura filmului persistenta in memorie, daca nu in cea afectiva atunci macar in cea vizuala.