The Outrageous Perfection of the Masks

Absolvent al Universitatii de Arte "G. Enescu" din Iasi, Facultatea de Arte Plastice, Decorative si Design, sectia Grafica, Luigi Puiu a participat la numeroase expozitii in tara, dar si peste tot in lume (Roma, Lyon, Palermo, Chisinau, Amsterdam, New York s.a.m.d). Stabilit in Statele Unite ale Americii, artistul s-a reintors in Iasi, pentru expozitia « Personaje, cercuri, legaturi », deschisa la Galeria Cupola, pina pe 31 martie. 

AltIasi : As vrea sa dam timpul putin inapoi si sa te intreb cum a fost drumul tau spre arta ?

Luigi Puiu : Pina in clasa a VIII-a nu am facut niciodata vreun desen, nici macar la geografie sau la biologie, pentru ca mama mea desena uimitor, desi nu avea nicio pregatire, si imi facea schitele, plansele... nici n-am stiut pina la acea varsta ca stiu sa desenez. Apoi a venit perioada Junimea, am scris poezii, am participat la cenaclu cam patru ani. Si pentru ca au aparut niste poezii, care au fost considerate valoroase, s-a pus problema aparitiei intr-un volum. Dar editura nu a vrut la vremea aceea sa scoata o carte fara ilustratii si atunci am cautat un grafician, numai ca acesta mi-a cerut o suma imposibila. Si pentru ca nu imi permiteam, tot mama a fost cea care m-a sfatuit sa-mi fac singur desenele pentru volumul respectiv. Si de acolo a pornit totul... Mi-a placut foarte mult ceea ce faceam, astfel ca in 3, 4 ani am avut o expozitie la Flacara Iasului, pe holurile din sediul lor. Asa am inceput eu arta…

AltIasi : Nu ai avut un traseu tocmai liniar, ai facut mai intai Scoala Sanitara, Medicina si de abia apoi abia a urmat pregatirea artistica...

L.P. : Am ales sa fac Medicina pentru ca mi-a placut foarte mult.

AltIasi : Mai mult decat arta ?

L.P. : Intai Medicina, ea a fost prima mea dragoste. Imi aduc aminte ca plateam batrane din satul bunicii mele ca sa ma lase sa le desenez muschii mainii. Era nevoie, pentru ca la anatomie trebuia sa cunosc grupe de muschi si cautam modele...si cine era sa-mi pozeze mie ? Le dadeam ulei, zahar, diverse... si eram impacati de ambele parti. Pe masura ce acest talent s-a dezvoltat am simtit ca ma indepartez de medicina. Si pentru ca am urat compromisul, am renuntat.

AltIasi : Ce fel de compromis ?

L.P. : Compromisul de a fi catalogat asa cum nu sunt. Compromisul trebuie facut, dar numai cu persoane care-l merita si numai un anumit tip de compromis. Dar compromisul cu ceea ce eu consideram sensul meu de a fi in ceea ce priveste arta nu puteam sa-l fac. Desi, unii imi spuneau « a, dar medicii colectioneaza arta sau picteaza ! » era totusi o concesie pentru mine, asa am perceput-o atunci. Am dat apoi la Facultatea de Arte Plastice unde, desi am intrat cu nota mare pentru ca teoria m-a salvat, in primul an, recunosc, eram cel mai slab. De ce? Pentru ca toti aveau studii la Liceul de Arta si desenau exemplar. Cu toate acestea erau invatati sa deseneze nu pentru ca asa simteau, ci pentru ca asa trebuia. Nu am nimic impotriva liceului de profil, dar acolo te invata in primul rand partea mecanica si abia apoi transmisia cu ceea ce vine din interior. Ori eu eram un nimeni atunci, un novice, nu aveam cunostinte tehnice in spate, dar asta m-a ambitionat si am fost autodidact. Pe cand eram in anul al III-lea, directorul Centrului Cultural Francez de la vremea aceea mi-a vazut intamplator un tablou la o expozitie de grup, care avea loc in barul Teatrului National. Imi aduc aminte ca era o lucrare cu un cap de cal rosu care se descompunea in mii de copite mici. Nici macar nu m-a intrebat cum ma numesc, ci mi-a facut o oferta « contacteaza-ma cand ai mai multe lucrari si facem o expozitie ». A fost foarte brusc, am aflat de la barman cine era, pentru ca habar nu aveam. Si atunci m-am pus pe treaba. Vreo doua luni n-am mai dormit cum se cuvine noaptea si am facut o expozitie care mi-a fost vernisata de domnul Ciuca. Iar de la CCF lucrarile au ajuns in Franta, in Place Vendome. Acolo am vandut prima lucrare cu o suma imensa pentru bugetul meu de student. Tatal meu murise intre timp, dar nu m-am plans niciodata. Urasc profund oamenii care se plang. Nu mi-am plans nici mie de mila, nici altora.

AltIasi : Ai fost cadru didactic la Scoala « Miron Costin » din orasul natal, Pascani. Cum a fost experienta asta pentru tine ?

L.P. : (rade) Mama traieste in Pascani, toata lumea ma considera pascanean, desi eu nu. Pe atunci directoarea de la scoala a tinut neaparat sa aiba un cadru cu doctorat. Am predat trei ani acolo si mi-a placut foarte mult. As putea spune cu emfaza ca ma iubeau copiii, eu nefiind genul de profesor care sa genereze caderea varului de pe pereti cand intram in clasa. Am incercat sa-i cunosc pe fiecare in parte si am descoperit cateva talente, numai ca nu am mai putut ramane acolo. Venise o perioada foarte prolifica pentru mine, eram invitat ba in Germania, la Frankfurt cu o expozitie,  ba in Italia, la Roma, iar 8 ore la scoala era mult prea mult, asa ca am renuntat... Cred insa ca profesorii din invatamantul de azi ar trebui sa primeasca toti cate o medalie, avand in vedere conditiile in care fac ei invatamant.

« In America artistul este privit nu ca un om obisnuit, ci ca un om obisnuit plus ceva. »

 AltIasi : Cum s-a facut deschiderea spre America ? Cum ai reusit sa te impui pe piata de arta de acolo?

L.P. : Cred ca acolo sus divinitatea, sub ce forma a fost ea, mi-a zambit. Un american a cumparat o lucrare dintr-o expozitie din Roma si dusa a fost ca-n poveste. La 6 luni dupa aceea mi-a dat telefon si mi-a facut legatura cu fratele lui, care, culmea, era un francez (erau frati vitregi, unul era infiat, iar celalalt era copilul natural al familiei respective) propunandu-mi sa-l tin la curent cu lucrarile pe care le fac. Peste 5 luni am fost invitat sa tin o expozitie la o galerie din New York. Desi marturisesc ca nu mi-am dat nicio sansa, pentru ca in momentul acesta americanii fac happeninguri, design experimental cu obiecte refolosite, tot felul de concepte ce tin de constructivismul asta modern in care un patrat e stropit cu o culoare dintr-o pensula (sigur ca Jackson Pollok este pretutindeni cu diferite variante), nu credeam ca am vreo sansa cu figurativul meu, sigur un suprarealism, dar figurativ. Nu aveam sperante nici sa vina cineva la asa-zisul vernisaj... dar au fost atat de multi oameni incat am crezut ca a venit sfarsitul lumii si ca toti s-au adapostit la mine in galerie. Stiu exact cati au fost, 310 la numar, pentru ca firma de catering pregatise 350 de portii si 310 s-au consumat. (rade) Atunci am vandut toate lucrarile la preturi pe care nu le-am stabilit eu, ci organizatorii, din cauza ca eu pusesem tarife prea mici, iar galeria era un business in derulare, ei opreau initial 15% fiind prima expozitie, apoi reveneau la 11 procente. Americanii fac bani, asta e scopul... si cand zambesc, ei fac bani si cand dorm, americanii vor sa faca bani!!! Asa ca prima mea expozitie, desi a inceput sub auspicii absolut necunoscute, s-a sfarsit cu happy-end ca-ntr-un film american.

AltIasi : De ce ai ramas in SUA?

L.P. : Daca am ramas, am facut-o pentru ca artistul acolo se simte artist. Nu are nicio influenta negativa de nicaieri, nu se simte umilit de un sistem si, mai ales, pentru ca acolo artistul este privit nu ca un om obisnuit, ci ca un om obisnuit plus ceva. Este ca si cand ai un partener alaturi, el este om, dar are niste aripi pe care tu i le vezi si, cu toate astea, il privesti ca pe un om pe cat posibil normal. Artistul in America are ceva ce in Romania nu va avea! Nu ma refer la stima, ci la carisma. In Romania, din pacate, chiar daca o ai, toti ceilalti vor avea grija sa ti-o vopseasca in ce culori vor dori.

 « In prezent, cei mai multi oameni sunt asemenea unor desene facute perfect, dar spalate cu apa...si toate culorile au inceput sa curga.»

AltIasi : Revenind in prezent, expozitia de la Cupola, « Personaje, cercuri, legaturi », o expozitie plina de culoare, dupa cum chiar tu ai precizat. De ce nu ai facut vernisaj, de ce nu o deschidere oficiala ?

L.P. : Probabil ca nu va placea ce spun acum, dar nu am nicio grija in privinta asta. Am depasit starea de vanitate a unui artist obisnuit. Am facut aceasta expozitie numai pentru cei care doreau sa vada si altceva, asta in primul rand, apoi am facut-o pentru mine. In general, cand imi privesc lucrarile in expozitii, le privesc cu cel mai acid simt critic, si nu am facut vernisaj pentru ca eu cred ca o expozitie se verniseaza zilnic. As putea face o comparatie - este ca si cand mireasa, dupa ce a avut loc casatoria, este uitata. De aceea, nu cred ca voi mai face vernisaje, nu in genul acesta. Fac vernisajul cu fiecare privitor care ma intreaba ceva, sau pe care l-am simtit atins de ceva, poate chiar de lucruri pe care le credeam inexistente in lucrare, deci cred ca vernisajul se face in fiecare zi a unei expozitii.

AltIasi : Care sunt in general subiectele lucrarilor tale si cum le alegi? Ce te inspira?

L.P. : Intrebarea asta clasica legata de inspiratie este una foarte buna, dar si foarte dificila. Nu ma inspira nimic !

AltIasi : Cum asa ? Lucrarile tale sunt foarte incarcate, pline de simboluri. De unde porneste totul ? De unde vine ideea ?

L.P. : Ideea e raspandita pretutindeni in mod uniform. Daca vezi ideile esti favoritul lor. Dar e adevarat ca sunt locuri care ma inspira. De exemplu, padurile de la munte, cele salbatice. Nu vizitez niciodata statiuni ca Poiana Brasov sau Sinaia, niciodata! Am locurile mele preferate, cum ar fi Muntii Rodnei, acolo unde drumul nici macar nu e asfaltat. In acea zona, ma duc alaturi de copiii mei in cautare de insecte (avem o colectie de fluturi impresionanta, in jur de 10 mii de exemplare din toata lumea). In timp ce ei isi prind fluturii, eu imi prind ideile.

AltIasi : De ce personajele din lucrarile tale nu au trasaturi, de ce nu le desenezi fata ?

L.P. : Nu au trasaturi in ceea ce priveste partea recognoscibila, umana, pentru simplul motiv ca omul, in general, nu are trasaturi. In ceea ce ma priveste, consider ca, in prezent, cei mai multi oameni sunt asemenea unor desene facute perfect, dar spalate cu apa... si toate culorile au inceput sa curga. Si atunci nu le-am facut trasaturi, am vrut sa se vada cum sunt. Nu poti sa trasezi contururi unor personaje care nu au trasaturi si apoi ce-i trebuie omului? El foloseste drept trasaturi o masina de lux, o prietena adecvata in stanga, un pantof de firma si, ca trasatura definitorie, un telefon de 500 de euro. Acestea sunt particularitatile omului modern! Din pacate.

« Pentru a rezona cu arta nu trebuie sa ai nicio cunostinta despre arta. Este suficient sa ai un suflet viu. »

AltIasi : Cat de important este titlul lucrarii, pentru ca ofera o cale de interpretare, nu?

L.P. : Pentru mine titlul e foarte important. Oricat ar parea de bizar, eu plec de la titlu. In jurul acestuia se rotunjeste ideea. Cand stiu exact ce vreau sa realizez, ma apuc de treaba si nu ma opresc si nici nu modific ce-am lucrat, decat poate la nivel de amanunt. Titlul este ca si constructia unui cadavru, nu poti sa-i dai un alt corp decat cel pe care l-a avut si pe care-l merita.

AltIasi : In ce masura reuseste arta sa se integreze in vietile oamenilor ? Pentru a recepta arta, cat e nevoie de o anumita cultura in domeniu si cat e nevoie sa simti, sa empatizezi ?

L.P. : Pentru a rezona cu arta nu trebuie sa ai nicio cunostinta despre arta. Este suficient sa ai un suflet viu. Asta nu inseamna ca toate sufletele sunt vii.

AltIasi : Ce inseamna sa ai un suflet viu ?

L.P. : Eu cand zic « viu » inseamna ca ma gandesc la un spirit care se misca neuniform, nu dupa canoane, nu dupa reguli. Un spirit capabil sa fie interesat de lucrurile care i se intampla. Cand o persoana gaseste in cel mai adanc coltisor din suflet o legatura cu o lucrare de arta, inseamna ca puntea s-a facut. Ca ea poate fi instabila, subtire, foarte subtire... asta chiar nu conteaza.

AltIasi : Poate ca se produce aceasta distantare a omului fata de arta din cauza ca perceptia estetica este ingradita sau distorsionata de conditiile sociale, economice. Ce e de facut in sensul asta, ce propui tu ca artist?

L.P. : Mi-ar placea ca ceea ce propun sa devina concret, dar ma indoiesc... realitatea de astazi este, in primul rand, impotriva artei prin conditii sociale, dar nu vreau sa fac pe un Mesia proletar si atunci sustin doar ca niciodata un om mediu (si cand spun om mediu nu ma refer la intelect, ci la statutul social) nu va rezona cu arta, atat timp cat nu are ce da copiilor de mancare, sau atat timp cat buzunarele ii sunt goale, simtindu-se nesigur. Desi este o greseala! Daca prioritatile iti sunt din spatiu material, strict in ceea ce ma priveste, esti un om pierdut.

AltIasi : Asadar faci referire la educatie ?

L.P. : Cel mai important lucru care deosebeste omul de crocodil este educatia. Hai sa luam de exemplu manelele. Au patruns peste tot, nu am nimic impotriva, sunt multi care se regasesc, dar ma intreb ce-ar putea avea in comun un elev dintr-a XII-a cu acest tip de muzica? O stare de incultura preluata...

« Daca ambalajul e stralucitor, in Romania se vinde ! »

AltIasi : As vrea sa faci o comparatie intre profilul consumatorului de arta roman si cel american... Ai constatat diferente de receptare, exista un soi de reticenta a privitorului roman fata de cel american?

L.P. : Sa nu uitam ca arta americana e foarte tanara, ei nu au avut gotic, n-au avut baroc, nu au avut multe segmente extrem de importante, dar vorbind in contextul intrebarii tale, pot sa spun ca americanul, chiar si cel rand, simte nevoia de a avea o lucrare originala in casa. Motivatiile lui sunt variate.

AltIasi : Da-mi un exemplu intalnit...

L.P. : El era somer de doua luni, ea era somera de doi ani, dar si-au luat o lucrare de arta originala. Nu discutam pretul! In existenta lor arta avea ceva de spus. Nu erau considerati ca facand parte din varful intelectualitatii. El era functionar, iar ea asistent social, dar americanul se simte mai uman cu o lucrare originala in casa. Din acest punct de vedere, unele case ale americanilor sunt adevarate colectii, chiar daca sunt simpli oameni. E adevarat, exista persoane cu 7, 8 masini in garaj, interesate mai mult de partea tehnica decat de arta, dar snobismul isi spune si aici cuvantul. Ei angajeaza o persoana care sa le achizitioneze lucrari potrivite stilului lor de viata, designului casei. Din acest punct de vedere americanii sunt cu 5 mii de ani inainte. Sigur, o sa ma intrebi de aspectul material, dar daca vrei o lucrare originala poti sa nu mananci decat cartofi prajiti o luna si, pina la urma, ti-o achizitionezi. Nu cred ca va muri nimeni! In Romania exista un curent care favorizeaza armura stralucitoare. Nu conteaza ce ascunde ea, fie ca vorbim de mizerie sociala, de vicii! Daca ambalajul e stralucitor, in Romania se vinde! E suficient sa cobori din ceva lustruit, polizat si atunci statutul tau creste... cam asta este perceptia, una profund viciata. Iar tineretul a prins foarte repede acest glamour daunator, dovada ca in America, la 18 ani, cel care termina liceul si incepe o facultate este trimis de tatal sau, indiferent cat de bogat, sa munceasca part time. In Romania, cum ai terminat liceul, primesti o masina si stai in cluburi. Ce spune tatal americanului «  Fiul meu va mosteni maine averea mea ! Nu vreau sa piarda ! » ce spune tatal romanului : « Lasa-l, ca are timp sa invete sa se descurce » si iata diferentele.

« Miscarea in arta e ca primul combustibil dintr-o racheta, te lanseaza, dar nu te tine in miscarea propriu-zisa. »

AltIasi : Iesind din acest registru... as vrea sa mutam discutia spre arta moderna. Pornesc de la un exemplu propriu in acest sens: un bun prieten sustinea intr-o discutie ca toate aceste idei, concepte noi abordate de artistii contemporani reprezinta de fapt esenta progresului, important e sa vezi ca exista miscare. Este acest lucru suficient ?

L.P. : Miscarea in arta este esentiala, dar nu ajunge deloc. Este ca si cand ai pune un litru de benzina intr-un rezervor si ai vrea sa ajungi in Spania. Da, miscarea in arta e ca primul combustibil dintr-o racheta, te lanseaza, dar nu te tine in miscarea propriu-zisa. Curentele care tin de modern au un paradox. Daca nu se tin pe valori clasice, nu duc nicaieri! De dragul experimentului, da! Orice artist este dator ca in atelierul lui sa experimenteze.

AltIasi : Sunt unii care te-ar contrazice...

L.P. : Atunci cand cresti un om si-l hranesti numai cu mere, daca-i vei da o banana va spune ca e fructul cel mai rau posibil. In momentul in care faci o judecata de genul acesta, trebuie sa fi gustat toate felurile de bucate din lume.  Altfel opinia ramane doar la nivel de individ si nu are nicio valoare.

Sa nu uitam un lucru, kitsch-ul are un rol foarte important in societate, cat de cat da senzatia ca oamenii se pricep la arta. Kitsch-ul este un fel de prostitutie a artei, este o forma de a lungi o mancare incat sa ajunga la cat mai multi. Daca ceva prinde la 5 milioane de oameni, nu inseamna ca e arta! Cred ca unele chestii se bucura de succes deoarece cultura a scazut foarte mult. Dar ma gandesc ca oricat ai fi de prins in angrenajul material, trebuie sa-i dai spiritului o sansa, altfel esti pierdut.

AltIasi : Ce sfat ai avea pentru un artist la inceput de drum?

L.P. : Cel mai bun sfat pe care i l-as da unui tanar artist ar fi sa nu primeasca niciun sfat. Pentru ca suma experientelor este diferita si atunci niciun sfat nu este viabil. Cel mai mult ma amuza genul de intrebare « care e reteta, secretul artei dvs. ? » Secretul ??? E simplu, 8 ore de munca pe zi, desen, desen si iar desen, foi aruncate, nicidecum in ideea ca « vaaai, am facut o lucrare exceptionala, unde e rama, s-o punem in rama ?! » Stii cum e? O lucrare de arta este copilul tau, dupa ce a plecat nu-i mai poti face nimic, dar te reprezinta pina cand dispare si atunci esti obligat sa dai din tine tot ce ai mai bun. Altfel, va fi ca un bastard. As prefera sa mor de foame decat sa vad ca anumite persoane au lucrari de ale mele in casa lor, pentru ca o opera de-a mea sunt eu in casa acelui personaj.

 « In mod paradoxal, nerecunoasterea valorii unui artist ii mareste valoarea. E adevarat, insa, ca toata lumea uita ca artistul mai trebuie sa si traiasca. »

 AltIasi : Cum vezi comercialul si non-comercialul in arta? Exista o delimitare clara, e doar subiectivitate ?

L.P. : Raportul dintre comercial si non-comercial e ca raportul dintre apa si uscat. Adica uscatul a fost candva sub apa, apa poate sa vina oricand peste uscat. E greu de trasat o linie intre acestea doua, pentru ca, pina la urma, cine stabileste ce e si ce nu e comercial?

AltIasi : Ce e comercial se vinde (mai bine) ? Pentru ca ai mentionat anterior de arta care « prinde » la public...

L.P. : Pai atunci sa luam exemplul lui Van Gogh, care in timpul vietii nu a vandut nimic si, acum, un singur tablou de-al lui e de 83,2 milioane, ma refer la unul dintre cele 5 tablouri din seria Floarea Soarelui, pe galben, de altfel luat de un japonez in 2004.

Iar daca societatea in care ne dezvoltam are aceasta carcasa stralucitoare si prostie fluorescenta, artistul poate fi genial ca tot nu va vinde nimic, iar unul mediocru va vinde tot.

AltIasi : Mi-aduc aminte ca la un moment dat mi-ai spus ca din vanzarea lucrarilor de la o expozitie din Statele Unite, ai reusit sa-ti cumperi un apartament acolo. Raportandu-ne la asta, cum comentezi evolutia pietei de arta de la noi ?

L.P. : Arta romaneasca este o arta foarte viguroasa, e o arta care are in spate nu numai Miorita si Luceafarul, dar intr-un spatiu social in care cei ce ne conduc, indiferent cine sunt, nu asigura valorile corecte si firesti intr-o societate, ma refer la valori morale, este imposibil sa evoluam. Adica, atat timp cat peste tot pe la tv apar persoane a caror inteligenta este cel putin indoielnica, a caror modalitate de exprimare este cel putin jalnica si a caror fizic este cel putin dezastruos, nu exista nicio sansa pentru artistii talentati, dar asta nu inseamna ca ei nu sunt valorosi, asta e ideea! In mod paradoxal, nerecunoasterea valorii unui artist ii mareste valoarea. E adevarat, insa, ca toata lumea uita ca artistul mai trebuie sa si traiasca. As putea sa bag mina in foc pentru foarte multi artisti, care daca ar fi fost fericiti si impliniti de la inceput, nu ar fi facut nici macar jumatate din marile lor opere. Fericirea si opera de arta geniala nu locuiesc la aceeasi mansarda. Geniul, cum este el inteles de majoritatea oamenilor, nu e direct proportional cu fericirea, nu variaza in functie de cantitatea de buna dispozitie a artistului. Cred ca o lucrare de arta se hraneste mai mult de neimplinire, nefericire si drama sociala decat din realizari.

AltIasi : Si iata ca poate fi si acesta un sfat pina la urma ...

L.P. : Este foarte posibil ca orice artist care ajunge in America sa aiba sansa pe care am avut-o eu. Cu o conditie, arta lui sa fie originala, atat! Sa fie alcatuita dintr-un filon puternic.

AltIasi : Are un artist nevoie sa creada in divinitate? Sunt artistii o cale prin care divinitatea ni se comunica?

L.P. : Eu cred ca divinitatea ne locuieste pe toti, dar ea se manifesta numai in masura in care tu vrei sa se manifeste ea. In ceea ce priveste raportul dintre divinitate si arta, cred ca 80% din arta lumii apartine relatiei omului cu divinitatea. Dar, pentru ca exista un dar, coborand la banalul « tot ce e mult strica » cred ca relatia cu divinitatea, cel putin pentru artistul modern, ar trebui sa fie colegiala, nicidecum de subordonare. Sunt de acord cu principiul lui Noica « Dumnezeu ar trebui sa-i ceara scuze omului in fiecare zi. »

AltIasi : Unde te simti cel mai bine...acasa?

L.P. : Acasa... cel mai bine ma simt acasa acolo unde este omul pe care-l iubesc.