Ion Iancut la Galeriile Dana

Domnul Valentin Ciuca a mai adaugat, si-l citez: “Nimic nu este mai frumos decat emotia unui om atunci cand se adreseaza celorlalti. Toata lumea crede ca a vorbi in public e doar asa, o aventura care nu lasa nici un fel de urme. Corectia imediata e aceea ca de fapt atunci cand incercam sa redam sensul autentic, profund, uneori metaforic al lucrurilor cu care ne confruntam, incercam de fapt sa ne substituim celuilalt si sa ne transpunem in situatia in care rolurile se schimba: cel care vorbeste devine ascultator, iar ceilalti, cei care conteaza. Expozitia aceasta este dupa opinia mea, cred ca expozitia eveniment a anului care sta sa se inchida. Probabil si Ion Iancut va accepta ca expozitia lui de acum, o recidiva, poate prima recidiva eroica pe care o identificam acum, pentru ca am sentimentul ca domnul Pascal atunci cand a luat hotararea sa organizeze aceasta sala, aceasta galerie, s-a gandit cu anticipatie si premonitoriu, la expozitiile Iancut. Este atat de fericita intalnirea intr-un spatiu care se bucura ca suporta lucrarile care sunt asezate pe simeze. Sigur aici unii o sa creada ca bat campii in zona metafizicului, dar incep sa cred ca putem, noi, oamenii cu o anumita rabdare si sensibilitate, dialoga nu numai cu aproapele nostru, vorbind dar nefiind sigur ca se comunica intotdeauna, si ca spatiul se imprieteneste cu lucrarile.” Am reluat cuvintele domnului pentru ca sunt relevante si relevatoare in ce voi povesti in continuare.

Voi incerca sa ma pun in postura interpretului, a privitorului amator care face cunostinta cu opera artistica a lui Ion Iancut. Primul lucru remarcabil e prolificitatea artistului, intr-un spatiu restrans a adus numeroase sculpturi, dar si mai multe tablouri. S-a spus despre sculpturile dumnealui ca sunt antropomorfe si ca are o inclinatie catre antropomorfism, de unde banuiesc ca mesajul, existent fara indoiala, e in legatura cu conditia umana. Am intalnit o Suzana, oferita pe tava, dar totusi atat de inaccesibila si de imaginara, incat trezeste doar dorinte irealizabile. Pare ca te indeamna, e provocatoare, in schimb nu e deloc o tinta usoara, ea se ofera doar privirii si asteapta. O voi idealiza pe Suzana si voi spune ca ea e speranta, e dorinta catre mai bine, mai frumos, mai mult, catre altceva situat la o limita superioara. Un Arcas tinteste in sus, iar sageata i s-a infipt in piept. Nu este doar posibilitatea de a interpreta filosofic sau estetic, mi se pare o sculptura-poezie, o sculptura-metafora. Cel care tinteste sus, se tinteste pe sine; avem de a face cu un supraom care si-a parasit conditia umana sau poate cu un idealist ucis de propriile-i vise nebunesti.

Un Abel este reprezentarea omului alaturi de jertfa, credinta si sacrificiul, destinul sau voia lui Dumnezeu care guverneaza deasupra si in jur; linistea, calmul, pacea, le vedem pe chipul sculpturii ca si cum ar veni din interior, trasaturi pe care inca nu stiu pe care treapta sa le asez, ale sublimului sau ale tragicului? Omenescul, simplitatea, chiar simplitatea debordanta a celui care-si pregateste intr-o tigaie pranzul, in lucrarea Pranzisor nu fac decat sa accentueze asumarea trupescului, a materiei, a pamantescului. Viata nu ar fi posibila doar cu hrana spirituala, avem nevoie de putinul nesemnificativ, de hrana trupului. Prin operele sculpturale expuse, Ion Iancut a transmis nu un simplu mesaj, a adus o intreaga epopee in care actorul principal e omul in genere.

Recunosc, am o fascinatie pentru Friedrich Nietzsche, dar il banuiesc pe artist de aceeasi inclinatie; cel putin regele si arlechinul din tablourile domniei sale se potrivesc de minune ideii de stapan-slav. Jocul puterii este jocul omenescului, joc definit de aparenta si esenta, forma si umbra, cel puternic si cel slab, barbatul si femeia. Este prezent un contrast ce scoate in evidenta aceasta dualitate a fortelor, opozitia care intregeste, ma gandesc ca cele doua culori predominante, rosul si verdele, ar putea avea si ele o simbolistica. Fiecare om isi este propriul conducator, propriul rege. Fiecare dispune de sine ca de propriul regat. In fiecare dintre noi exista o ramasita a lui Oedip, a regelui care-a cazut, s-a ridicat… si din nefericire iar a cazut. Lupta este una continua, dar nu depinde de raportul de forte, ci de vocatie. Avem un Fiu risipitor ipostaziat printr-un instrument muzical, fiul risipitor e artist, e creator, dar va fi cu adevarat risipitor daca nu se creaza, daca nu dispune de ceea ce ii este lui propriu.

Concluzia si sentinta pe care o dau e urmatoarea: nu va fi orasul Iasi capitala culturala prea curand, dar trebuie sa se stie ca e un centru, al Moldovei, in care cultura si arta nu au murit, ba dimpotriva, avem cu ce ne mandri. Cine nu ma crede pe cuvant, sa treaca pe la galeria Dana de pe Lapusneanu sa se convinga singur. Operele lui Ion Iancut sunt motiv si prilej de sarbatoare la Iasi.