Grapho

Surprinzator sau nu, acelasi lucru mi-a venit in minte cand i-am vazut expunerea de la galeria Cupola, din cadrul expozitiei Fabricat in Romania. Numeroase sunt lucrarile ce se inscriu in preajma livrescului, poate prin tematica, ba chiar si prin inclinatia “graficianului” catre caligrafie. Avem de a face cu un studiu indelungat pe denominatia exercitiilor hermeneutice, care porneste de la insusi verbul grecesc grapho (a scrie). Operele intitulate “Calatoria”, “Nostalgia”, “Crochiuri caligrafice”(I si II), “Daphne”, “Sonet”, “Acvatic caligrafic” sunt toate in “cheie caligrafica”, asa cum se sugereaza si prin denumire. Revenind la expozitia de la Cupola, acolo era o lucrare numita “Manuscris” – colajul de culoare peste care se suprapun litere slavone, pasarea deasupra vortexului si motivul oglinzii – pe care-o intalnim si la Carturesti; evident, un alt “Manuscris”, cu un alt vortex (sau poate chiar acelasi?daca e sa ne gandim la sensul sau, caci are unul anume, descifrabil), si o alta pasare scrutandu-l.

Norocul meu ca Eugenia (colega de la facultate care stie limba rusa) mi-a deslusit cumva semnificatia cuvintelor de pe margine: “daca as sti cine (ce) e”. “Scoala de la Atena” al lui Rafael, “Filosoful meditand” sau “Filosoful citind “ ale lui Rembrandt,  ori “Moartea lui Socrate” al lui Jacques-Louis David, ganditorii lui Rodin sau Brancusi sunt exemplele ce au in comun  felul in care artistii au propus modele pentru ipostazierea legaturii dintre om si cunoastere. Nu incerc sa preamaresc pe nimeni, fac doar niste comparatii pentru a intelege intr-un orizont mai larg lucrarea lui Ilie Krasovschi, “Manuscris”, comparatii carora le vom gasi imediat utilitatea. Fenomenul cunoasterii, la Rafael il putem interpreta, in “Scoala de la Atena” ca lupta dialectica dintre cei doi giganti, Platon si Aristotel.  La Rembrandt, in ambele situatii filosoful (cel care aspira la cunoastere, la intelepciune) este singur, in apropierea unei surse de lumina, dar si a unor scari infinite. Solitudinea, lumina si infinitul, ar fi treimea lui Rembrandt (nu o sa ma obosesc sa le interpretez si pe acestea aici, mi-ar lua prea mult, directia de urmat e simpla: cunoasterea inseamna salvarea individului si ridicarea lui, rascumpararea caderii sale primordiale si in acelasi timp izbavirea sa).

Cunoasterea este (si) o tema romantica, a romantismului secolului XVIII, reprezentata de sinteza dintre demonic si angelic. Moartea lui Socrate, la fel ca moartea lui Iisus, sunt nedrepte, dar au un caracter necesar, sunt in vederea unei purificari, a unei ascensiuni a intregii umanitati. In sculptura lui Rodin, gandirea parca il face pe om puternic, il innobileaza, il face maiestuos, impunator. Greutatea care il apasa ii da demnitate, de aici si maretia sa. La Brancusi e intr-o forma mai “deformata”, gandirea pare sa-l aiureasca pe om, sa-l rataceasca, ii da o alura de zanatic, ca si cum fluturii din stomac si de la cap mai au putin si-l ridica la nori.  La Ilie Krasovschi cunoasterea e intrebare, intrebare ce te nelamureste, te uimeste, te contrariaza, te intoarce in tine insuti (pe moment); pasarea scrutand vortexul e o situatie interesanta ca simbol, in literatura avand de asemnea numeroase reprezentari. De la mitul lui Prometeu, pana la vulturul lui Friedrich Nietzsche alaturat de sarpe, ori vulturul lui Andre Gide din Prometeu rau inlantuit care semnifica poate constiinta, dupa sugestiile criticilor literari, la Ilie Krasosvschi se pune accentul pe subiectivitate.

Intrebarea (pe care si-o adreseaza cunoscatorul de limba rusa privind lucrarea) e in parte a artistului, cat si a privitorului. Fiecare dintre ei se intreaba “cine e acesta?” ori “ce e aceasta?”. De la distanta ei doi poarta un dialog prin intrebarea comuna prezenta in scris. Manuscrisul e de asemenea un dialog dintre cititor si scriitor intermediat de scris, de literele ori de logosul pe care-l pot avea in comun. Dialogul, fiind purtat de la distanta, fiind intermediat, e in aceeasi masura un dialog intre subiect si dedublarea lui in celalalt, pentru a da curs expunerii. Relatia ego-alter ego poate fi aproximatia unuia si aceluiasi.  Ajungem la disecarea temelor expuse de ceilalti artisti care propuneau dezbaterea, insingurarea, incovoierea sub greutatea dubitatiei, ajungem sa afirmam ca Ilie Krasovschi prin aceasta lucrare, “Manuscris”, una simpla, cu putine elemente, intr-un spatiu restrans, poarta totusi o traditie pe care si-o asuma prin forta reprezentarii sale.

“Crochiurile”, “Ploaia”, “Daphne” sunt lucrari ce incanta ochii de asemenea. Intr-o mare masura sunt ale lui Ilie Krasovschi, dar ceva din ele ma duc in timp, pe la sfarsitul secolului XIX, alaturi de Toulouse Lautrec  si modelele sale. Onduleurile iau forme atragatoare, din care rezulta doua femei, una dintre ele e actrita (de teatru? de film? nu stiu, cert e ca ambele au atitudine de Moulin Rouge), cocheteaza in nud si semi-nud.  Din profil, Daphne pare a fi un ideal de frumusete, ceea ce ii da chip sunt parul, cerceii, ochiul, nasul, buzele.

Bestiarul mecanic urmeaza cam aceleasi principii de creatie ale lui Ilie Krasovschi; animalele (caluti de mare, albine, pasari, melci, cocostarci, broaste de balta, greieri [sau cosas? mi-a fost cam dificil sa-mi dau seama ce-i, nu-s un biolog foarte bun]) au rotite, sunt alcatuite din instrumente muzicale de suflat (“Privighetoare”) sau sunt pur si simplu “naturale”. In ele se identifica actiuni sau stari; “Promenada” in cazul melcului, “Asteptare” in cel al cocostarcului intr-un picior, “Sentiment de mai” la o broasca aflata intr-o stare tulbure.