Zen. Jurnal. Recenzie

Impachetand sapte ani din viata lui Cartarescu, Zen releva o silueta usor colturoasa, facand echilibristica intre autodesconsiderare si complexe de superioritate, o figura zorita numai biologic spre imbatranire, articuland un scepticism in tonalitati grave fata de orice invazie a lucrurilor exterioare fiintei sale. Acest din urma fapt vine in mod ironic, caci Cartarescu se vede in schimb indreptatit sa vegheze asupra mecanismelor aceleiasi lumi careia ii inchide strategic usa in nas.

Interventiile sale din presa sunt doldora de aprecieri caustice servite zonei socio-politice romanesti, neferindu-se de afirmarea unor afinitati pentru care nu de putine ori a fost blamat, raspunsul lui justificator luand o forma precum: “sa-i interzici unui intelectual dreptul de a reactiona la abuzurile politicienilor inseamna sa nu apreciezi corect esenta intelectualitatii si insemnatatea ei”  (J.N., februarie 2007).  O replica primejdioasa, caci cititorii ar putea s-o confunde cu o invitatie la interpretarea intregii sale opere dintr-un unghi ideologic. Oricum, trebuie totusi admis ca nici macar in paginile jurnalelor sale nu transpar referintele politice decat accidental, asa incat scrierile sale sunt imaculate din acest punct de vedere, pastrand o atitudine distanta fata de mundan.

In Zen lumea reala este in mod clar aplatizata, fiind mai importanta nu atat lumea in sine, ci relatia lui M.C. cu aceasta, un comportament identic palpitand si in Orbitor, unde o replica precum “nu mai stiam de ce parte a pleoapelor mele ma aflu” e cat se poate de la locul ei.

Revenind insa la Zen, m-a intrigat motivul pentru care Cartarescu a ales acest titlu improbabil in defavoarea genericului Jurnal, de care, de altfel, s-a mai folosit in doua randuri. Senzatia de finalitate nu are cum sa nu intervina, aceasta carte explicandu-si astfel menirea, si anume aceea de a agrega mai multe instante eclectice. Caci Zen nu este doar radiografia unei vieti, ci e cronica de simtire, vis si carte. Mai intai de toate, cotidianul este ceea ce il blazeaza pe Cartarescu, iar el se simte bine oricum numai nu in pielea lui de om. Zen reflecta imaginea unui om literalmente inghitit de fictiune si a carui drama mijeste din totala lui lipsa de empatie fata de lume, fiind teribil de dezechilibrant ca se interzice pana si lui insusi. Insemnele acestei izolari categorice pot fi urmarite la cel putin doua nivele.

Prima segmentare este intre omul Cartarescu si scriitorul parca doar intamplator cu acelasi nume, subsidiare statutului din urma fiind si figura visatorului si cea a cititorului. A doua scindare pe care am perceput-o ca pe un fapt surprinzator are loc intre vocea auctoriala a lui Cartarescu si toti cititorii sai, carora le gratifica doar rare impulsuri manevrand apatic persoana a doua gramaticala. In rest, nici urma de complicitate intre vocea autorului si cititor; ce-i mai grav este ca personal am simtit ca mi se induce nesiguranta si jena de a fi nedemna de a-i citi opera. Aceasta sfidare am inteles-o ca pe o incercare de epurare a cititorilor (care oricum nu de putine ori se panicheaza pusi in fata unui volum monumental de cuvinte), menita poate sa proclame inca odata independenta esteticului (chiar si in relatie cu proprii receptori). Apoi, tot de aici deriva si ideea potrivit careia directia jurnalului a fost alta decat catre cititor, care resimte oarecum penibilul intruziunii intr-o zona de care nu apartine: “Cel care-mi citeste jurnalul nu intra in viata mea”.

Cartarescu este agasat de bruierea fiintei lui, de instrainarea si degenerarea pe toate planurile. Timpul pare sa-i sondeze viata pana la vulnerabilitate, in timp ce M.C. nu simte a-si fi infipt inca fiinta intr-un punct suficient de stabil al sacralitatii. In definitiv, el tanjeste dupa eternizare.

Astfel ca Zen, ca si celelalte doua jurnale, este mai intai de toate o forma de lupta impotriva ororii absolute, si-anume tradarea memoriei prin uitarea de sine. Uitand, M.C. nu mai exista, caci ceea ce isi uita e tocmai alfabetul existentei sale. De aceea isi si permite sa fie cinic adesea, de aceea isi hraneste mania definirii prin cautarea unei justificari serioase pentru nevoia de a scrie si a publica un jurnal, de aceea si face elogiul Levantului si Orbitorului, urmand ca sub auspiciul acceselor de nervozitate sa spuna ca si-a „terfelit stilul scriind articole tampite” si ca De ce iubim femeile este doar un „substitut de tacere” si tot din acelasi motiv ne oboseste cu tema „crampelor scriitoricesti”. Cartarescu face acestea riscand antipatia publicului pentru ca are nevoie sa se-nteleaga pe sine, insa lui ii este infinit mai usor sa inteleaga un personaj decat un om. Iar Cartarescu s-a metamorfozat in cerneala pe pagini de jurnal.

Totusi, el nu scrie doar ca sa ramana in propria memorie sau in cea a semenilor, ci scrie dintr-o datorie de a transforma tot ce a primit. Simte ca ar fi nedrept sa blocheze in el singur divinul, pe care de altfel nici nu indrazneste sa si-l atribuie (“am avut… mirarea, fericirea, dubiul si pana la urma oroarea (…) sa patrunda uneori – evident! -  altcineva in mintea mea, sa mi se dicteze, pur si simplu, mare parte din tot ce am scris vreodata”) . Despre acel divin nu stie mai mult decat ca e parte din frumosul in care de-acum incolo M.C. se poate recunoaste si ca prin el adera la constiinta generala a frumosului, aderara la umanitate.

Cu tot acest mesaj elaborat, unii cititori ar putea manifesta totusi reticenta fata de specia literara a jurnalului, obiectand ca dezvoltarea ei este una liniara, ca nu exista expresie stralucita si nici momente ale subiectului, ca planeaza cumva nu departe de periferia literaturii „grele”. Dar, in timp ce in mod traditional liricul si epicul au scopul de a filtra sensuri ori de a contribui la o sublimare a actiunii in emotie, in cazul nostru procedeul este cu mult schimbat, caci suntem practic hraniti de la sursa cu emotie aproape in stare bruta, netrecuta prin sita expresivitatii. Si totusi, trebuie reliefat ca intentia lui Cartarescu nu a fost aceea de a-i satura pe devoratorii de sentiment, facand un spectacol de sine.

In cele din urma, de ce e relevant de citit un astfel de jurnal? Pentru ca el nu se fixeaza pe planul marunt, organic al vietuirii, ci ne da o mana de cioburi care-si au un rol bine stabilit pentru cei care intentioneaza reconstructia unui spirit, a senzatiei cartaresciene. Ne putem astepta la o ars poetica neconventionala, o scriere care-si ofera parca solul radacinilor celorlalte carti.

*Carte oferita prin amabilitatea Librariei Humanitas (de pe strada Lapusneanu).