Va place Visniec?

Asadar, da, pot afirma cu toata convingerea ca ultima aparitie Negustorul de inceputuri de roman, cu forma ei caleidoscopica, cu trama complicata si, de la un anumit punct incolo, uluitoare, m-a cucerit iremediabil. Asta si datorita faptului ca a raspuns pe deplin asteptarilor mele de moment, care cauta numaidecat textele in interiorul carora genurile se amesteca, in care aparenta obisnuitului dispare treptat in certitudinea insolitului si unde orice tentativa personala – cu iz adolescentin de cititor alintat – de a prevedea ce urmeaza sa se petreaca peste cinci pagini e sortita esecului. Iar pentru ca previzibilul e in afara regulilor jocului, nu am avut alta solutie decat sa ma conformez unei lecturi intense, devoratoare pentru a vedea ce se intampla peste cinci pagini, apoi peste alte cinci pagini si tot asa. N-am putut lasa cartea din mana si telefonul a stat pe silence, ultim gest extravagant care desemna ca m-am inchis in bula zen-protectoare a citirorului. Cu un Visniec atat de periculos in maini, am dezamorsat o stare de multa vreme dorita, aceea a placerii depline a actului lecturii solitare, ce acapareaza si incanta.

Negustorul de inceputuri de roman este un scenariu perfect pentru o minte precum cea a lui Richard Lincklater. In tesatura de povesti, fiecare conturata intr-un anumit stil, elementele principale ale literaritatii sunt observate cu multa atentie in procesul lor de facere. Personajul, actiunea, suspansul, cuvantul, semnificatiile sunt insirate si disecate ca niste organisme in care sangele inca pulseaza, pentru a se intelege felul in care ele functioneaza, conotatiile si efectele pe care le pot avea asupra receptorului. Povestile sunt intoarse pe toate partile, se face cand zoom in, cand zoom out, devenind pretexte pentru o cercetare acribioasa, dar tainuita in spatele unui mimesis bine manuit. Realismul se topeste in suprarealism, sci-fi-ul in epistolar si poezia se transforma ea insasi intr-un personaj. Se pleaca pe cateva piste la inceput, care se tot multiplica amenintand coerenta romanului. Corespondenta cu dl. Guy Courtois, povestea domnului M, a domnului X, romanta cu domnisoara Ri si resuscitarea unui trecut in care figura marcanta este cea a fratelui mai mare, Victor, ajung sa se combine si cu alte istorioare, lasate parca la jumatatea drumului (cea a colectionarului de vise, scurta secventa cu Betty si Ken si multe alte crampeie). De la un moment dat, impresia ca romanul ajunge sa se priveasca din afara (asa cum se intampla cu poemul textualist) si sa se judece pe sine e apasatoare. Si e cu atat mai pregnanta cu cat certitudinea unei cautari identitare se devoaleaza in fata ochilor lectorului.

Intr-adevar, in jocul dintre persoanele narative, in trecerea neasteptata de la persoana I la a III-a si, in cateva locuri si la mai rar folosita persoana a II-a specifica noului roman francez, nu poate fi ghicita decat nevoia clara de a raspunde la intrebarea cine sunt eu – acest eu care se joaca intrand si iesind de dupa cortina narativitatii, cand sub chipul autorului, cand sub al romanului ce ajunge sa se priveasca, fantastic, din afara, cand in cel al cititorului. Contrariant, sentimetul schizoidiei vocilor narative, prin care un personaj dintr-o poveste devine actant de plan secund in alta sau se identifica tocmai cu anonimul dintr-o a treia istorioara, traseaza fire de legatura. Sensibile, ludice fire care se amesteca nu pentru a se clarifica, pentru a da un raspuns revelator, ci pentru a pastra in pur stil postmodern, incriptarea, senzatia de inevitabila apocalipsa (criza profunda) la nivelul scriiturii. In tesatura romanesca, Visniec se intreaba daca mai e ceva dincolo de limite ale literaturii atat de impinse la extrema in prezent. Ce mai reprezinta actul auctorial de vreme ce azi stiinta poate pregati softuri care sa scrie in locul nostru? Cine e autorul – indeterminata materie cenusie – care, aflat in cautarea fara de sfarsit a autenticitatii, ajunge sa remodeleze mereu fetele textului pana la epuizare? Negustorul de inceputuri de roman vorbeste, de fapt, despre sfarsitul romanului, caci moartea pluteste vag de la o scena la alta, o banuim in singuratatea domnului X, se anunta in prezenta unei necunoscute in localitatea Trouville. Pana cand, la final, se arata in intregime, adunand ca pe genericul unui film echipa care a facut posibila productia, de la actorii titulari, la figuranti, de la regizor si asistenti, la cei care s-au ocupat de imagine.

Postmodernismul, pe care autorul insusi si-l asuma in paginile sale, e usor recognoscibil in parodia cotinua si in autopastisare. Scriitorul se citeaza, isi reia maniere mai vechi de compozitie, le remodeleaza, facand placerea cititorului de a-i lasa urme pretutindeni pe care sa le desfaca si sa le redea intelesul cuvenit. Se adreseaza, in buna masura, gourmet-ilor de literatura. Vedem un Visniec al anilor ’90, absurdist beckettian, unul douamiist, probat de canonul postmodernimului – personaje la randul lor care privesc in ochii eului auctorial al prezentului, ochi formati din fragmentele trecutului. Apoi sunt presarate si parodiate in procesul dinamic al refacerilor (al reciclarilor) literare, stiluri usor recognoscibile ale altor scriitori: Kafka, Robbe Grillet, E. M. Forster (si in general romanul american). Tonul se adanceste cu nostalgie in amintirile din anii studentiei de la Bucuresti, cand se face un portret in lumini si umbre al scriitorimii optzeciste. Sprinteaza in jovialitate, plonjeaza in miraculos cu o fluiditate demna de admiratie.

Visniec, de sub masca romancierului, ocupa, mai precis, postura eseistului sau a criticului. Este de necontestat capacitatea sa de a crea imagini (sau o adevarata secventa cinematografica) in mintea celui care se cufunda in lectura. Incontestabil e si felul in care-si ademeneste cititorul sa-i urmeze personajele, sa se afunde in hatisul intamplarilor din care, de vreme ce ramane captiv acolo, sa nu-si mai doreasca a scapa. Negustorul de inceputuri de roman este prezenta mefistofelica sub care se camufleaza autorul spre a-si convinge partenerul de lectura sa semneze contractul in care, fara stiinta, i se va „vinde” pe tot parcursul aventurii textului. Iar daca raspunsul la intrebarea „va place Visniec?” este afirmativ, inseamna ca, draga cititorule, sufletul tau nu se mai poate salva. Esti prins in fotoliul tau comod, pe salteaua ta de langa geam ori pe covor, printe cafele si alte carti, esti prins in dulcea ispita a acestui roman pe care nu-l vei uita usor. Esti condamnat irevocabil la satisfactia descifrarii saradelor, antrenat in jocurile temporalitatilor si a planurilor care se inmultesc coplesitor. Frumoasa cadere in iadul personajului aflat in perpetura regenerare, cu hotare de netrecut ale epicului; incantatoare inaltare pe aripa literaturii care te poarta in libertatea gandului. De neratat!

*Negustorul de inceputuri de roman a aparut la Editura Cartea Romaneasca (2013) si la Editura Polirom (2014) si a luat premiul literar „Augustin Fratila” (2014).