Un roman in care am topit putina dragoste din literatura romana

AltIasi: De ce un moto si de ce tocmai acesta? Ce anume au vrut sa sublinieze sau sa dezvaluie randurile lui Salinger?

Cecilia Stefanescu: In cel de-al doilea roman, Intrarea soarelui, moto-ul functioneaza ca si in prima mea carte, dealtfel, ca un soi de reflector. Cred ca asta este functia unui moto, sa ofere o lumina cumva, sa dezlege ghicitoarea pe care o da o carte, dar eu am vrut sa arunc aceasta lumina asupra personajului meu principal, Sal. In moto, Salinger vorbeste despre artistul vizionar. Desigur, copilul pe care il cresc eu in aceasta carte nu este un artist, dar este, cu siguranta, un vizionar, este un baietel deosebit care reuseste sa-si vada printr-o fanta a timpului viitorul. Este aceeasi poveste ca si in mitul oedipian. Intrebarea este: Daca reusesti sa-ti vezi viitorul, il poti evita, il poti schimba? Eu am dubii in ceea ce priveste personajul, adica in ceea ce priveste capacitatea si forta lui de a-si putea schimba viitorul, pentru ca povestea de dragoste pe care o traieste cu cel de-al doilea protagonist, Emi, este una care se termina nu tocmai fericit. In literatura nu judecam faptele literare ca niste fapte de viata si cred ca asta-i cititorul pe care il am eu in minte

A: Cum s-a nascut romanul? Subiectul a constituit o obsesie?

C. S.: Da, subiectul s-a format ca un bulgare de zapada. Nu e chiar intimplator, pentru ca ma gindeam de ceva vreme la el si cumva vine si in continuarea primei carti. Nu e o rupere, dar pentru mine asa functioneaza in general, imi scriu cartile in functie de gindurile care imi raman mai multa vreme in cap. Daca stau si ma gandesc si vad ca jumatate de an intorc pe dos aceeasi idee inseamna ca ea merita cumva atentia unei carti.

A: Stiind ca aveti ca punct de referinta mai degraba stilul decat subiectul in sine, in ce consta acest stil pe care il abordati? Cum l-ati defini?

C.S.: Este foarte greu. Stilul inseamna, de fapt, acea amprenta pe care cuvintele o pun asupra unei scriituri. Stil avem cu totii, orice scriitor are un stil al lui. Sigur ca unii sunt mai calofili, unii dezvolta sau pun accentul mai mult pe imagine, tocmai de aceea lor li s-a atribuit acest calificativ de stilist. Eu nu dezvolt naratiuni, nu sunt un scriitor care sa dezvolte povesti dintr-astea flamboaiante puse pe multe straturi, cu multe personaje, cum face Dostoievski, de exemplu, nu ca eu m-as compara cu Dostoievski, dar incerc sa dau un exemplu la indemina pt noi. Anvergura mea, in ceea ce priveste stilul, este in sensul in care pentru mine cuvintele determina realitatea si nu invers, nu incerc sa reproduc, nu am ambitia de a spune povesti ample, epopei, nu vreau sa fac bildungsroman, pur si simplu amanuntul care constituie de fapt o prezenta, un personaj, o intamplare, pentru mine amanuntul conteaza, si nu intamplarea in sine.

A: Ce tip de cititor aveti in minte atunci cand scrieti?

C.S.: Primul cititor pe care-l am in minte sunt chiar eu. Eu fiind un cititor sau m-as defini ca un cititor foarte vrednic. Nu las niciodata o carte din mana chiar daca nu-mi place, o duc pana la sfarsit ca sa-mi dau seama in ce au constat greselile. Desigur, daca nu-mi place, daca e o prostie o las din mana imediat, dar daca e o carte despre care am bune referinte, dar nu-mi place o tin totusi in mana. E un cititor deschis la minte, care a citit destul incat sa simta referintele din carte, dar sa vada si ceea ce-i ofer eu si care intelege foarte bine aceasta conventie ca literatura este o zona in care putem spune orice. In literatura nu judecam faptele literare ca niste fapte de viata si cred ca asta-i cititorul pe care il am eu in minte si nu e un cititor ideal, probabil el trebuie sa existe in fiecare dintre noi.

A.: Acest lucru denota ca sunteti destul de severa cu ceea ce scrieti?

C.S.: Da, cred ca orice scriitor profesionist e sever sau e cazul sa fie sever cu scrisul lui, in sensul in care nu pui orice pe hartie si lasi ca atare. Eu lucrez asupra lucrurilor pe care le scriu, nu neaparat rescriu, ci mai mult pigulesc, fac curatenie din doua in doua zile peste ce-am scris inainte.

A: Mizati pe o identificare a cititorului cu personajele?

C.S.: Ma gandesc ca sunt la polul total opus. Exista astfel de scriitori care produc personaje foarte recognoscibile, madame Bovary, sa luam un exemplu.

A: Adica cum concepeti exact diferenta dintre literatura autobiografica si fictiune?

C.S.: Eu chiar nu fac literatura autobiografica. Daca a existat vreodata confuzia cum ca in prima carte am scris la persoana I, de la Marcel Proust incoace tot exista naratiuni la persoana I si care nu sunt neaparat autobiografice, in masura in care, bineinteles, folosesc din viata mea amanunte, oameni care mi-au atras atentia, sigur ca ii torn in carte. Nu e ca si cand ti-ai face curatenie in minte in momentul in care te pui la birou si scrii si tot ce ai trait pana atunci se sterge, nu lasi decat imaginatia sa zburde. Sigur ca folosesc lucruri pe care le-am intalnit, pe care le cunosc, scriu despre ce cunosc in cele din urma, dar nu scriu autobiografic, nu scriu si pace, asta e un adevar. Dar personajele pe care le fac, le fac mai degraba nu atat cat sa se recunoasca cititorul in ele, ci mai degraba sa recunoasca ceva ce nu va trai niciodata. Tocmai de aia nu scriu autobiografie, pentru ca vreau sa scriu despre ceva ce n-am trait, vreau sa intru intr-o lume si s-o populez pentru un an, doi, trei cat tine cartea, s-o populez atunci in momentul ala. Asta-i sansa mea sa traiesc o alta viata, cred ca asta-i frumusetea de a scrie carti.

A: Doriti cumva sa luati literatura sau gustul cititorului din bratele autobiograficului? Sa deschideti apetitul fictiunii?

C.S.: Eu n-am nici o problema, cei din jurul meu pot sa scrie exclusiv autofictiune. Daca e sa-mi pun absolut in prim plan placerea mea ca cititor e aceea de a vedea fictiune, ma saturasem de autofictiune, dar e vorba de placerea mea, nu de ceva ce as vrea sa impun si celorlalti scriitori, sa zic ca autofictiunea este de proasta calitate. E foarte posibil sa citesti un text autofictional magistral, dar in ceea ce ma privestem eu m-am plictisit pur si simplu sa mai citesc autofictiune. In consecinta, m-am apucat sa scriu o fictiune aproape batatoare la ochi, adica as fi vrut sa imping granitele fictiunii pana intr-acolo incat sa fac o povestire absolut neverosimila, cred ca o sa ajung sa fac basme, asta e drumul meu pentru ca intr-atat de mult iubesc fictiunea.

A: Va traiti personajele, respirati, actionati o data cu ele?

C.S.: Sigur ca incepi sa te confunzi un pic cu psihologia personajelor. Mie mi s-a intamplat mai degraba la film asa, cand am scris scenariul. Incepusem sa ma condamn, fiindca pentru scenariul unui film, inevitabil incepi sa-ti spui replicile cu voce tare ca sa vezi daca ele functioneaza, pot fi spuse cu voce tare, nu suna caraghios. Si atunci, cumva, facand exercitiul asta repetand tot timpul replicile diverselor personaje, indragind un personaj mai mult decat altul, incepusem un pic sa traiesc viata personajului meu. La carte e altceva, cred ca personajele le vad, mai degraba, ca pe niste copii, sau ca pe niste oameni pe care-i admir foarte mult, dar pe care nu-i pot neaparat atinge. E o relatie mistica pe care o am cu personajele mele.

A: Cum delimitati psihologiile personajelor?

C.S.: Aici e foarte simplu, e vorba de un plan pe care ti-l faci inainte. Orice carte care se respecta, orice roman trebuie sa-si gaseasca personaje diverse si colorate, in sensul in care exista protagonistii si exista personajele de fundal. E o obligatie ca protagonistii sa nu se confunde chiar daca am ca protagonisti doua femei, sa zicem. Ar fi fatal ca ele sa aiba aceeasi psihologie din greseala. Poti sa faci acest lucru intentionat, ca una o copiaza pe cealalta, dar asta e altceva. Lucrurile trebuie sa fie ca intr-un film, daca ati vedea un film cu doua personaje identice nu v-ar mai interesa, adica filmul ala nu ar mai avea nici un fel de interes pentru ca ar disparea tensiunea. Tensiunea dramaturgica o da tocmai acest conflict psihologic intre doua personalitati diferite.

A: Sunteti o scriitoare care in momentul in care se aseaza la masa de scris e absolut constienta, lucida sau momentele de inspiratie rabufnesc, cazand prada momentelor de incordare maxima?

C.S.: Pentru mine este aproape o obligatie sa scriu pe o minte clara. Scriu dupa ce imi beau cafeaua, dimineata de preferinta, sigur ca nu e un ritual, adica pot sa scriu si seara daca simt ca am ceva de spus. Nu scriu niciodata ascultand muzica, muzica, in general, inflameaza spiritul si ai impresia ca-ti vin cuvintele mai repede, dar e gresit, dupa ce recitesti ce ai scris in lipsa muzicii nu mai valoreaza doi bani. Nu scriu niciodata dupa ce am baut o gura de vin sau de bere sau de orice ar fi alcool. Pentru mine, luciditatea e foarte importanta. Sigur ca intri intr-o stare, sa zicem asa, de gratie. E in momentul in care scrii si scrisul functioneaza, fictiunea functioneaza ca un soi de drog, ca e un soi de euforizant, insa e un fel de a spune, e o metafora pe care o folosesc, dar nimic altceva, in afara de cafea.

A: Ma refeream la ideea de a fi prins in fictiune.

C.S.: Sigur ca esti prins, numai ca drogul asta care e fictiunea functioneaza pe perioade foarte scurte de timp, in ceea ce ma priveste cel putin. Adica daca ar fi sa fac o medie, nu pot sa scriu mai mult de o ora pe zi, cel mult. Stiu, pare un moft pentru un om daca citeste interviul asta, pentru un om care lucreaza de dimineata pana seara sau pentru o femeie care pleca de la 8 de dimineata si se intoarce la 6 seara, care trebuie sa aiba grija de copii si sa spele rufe si sa faca mancare si sa aiba grija de sotul ei o sa spuna ca: Ce-i cu fata asta care spune ca o ora o epuizeaza? Ca scrisul o ora e epuizant? Trebuie sa ma creada pe cuvant cine m-o crede ca stand sa scrii, stand la biroul tau si producand o pagina de carte, o pagina adevarata de literatura buna e ca si cand ai fi lucrat de la 7 dimineata la 7 seara. Ai o senzatie ca mintea ti s-a golit, pur si simplu. E ca si cand n-ai mai putea scoate nimic din ea. Sigur ca a doua zi lucrurile se schimba, pot sa se schimbe si in cateva ore, dar e o munca care te solicita, care iti stoarce, probabil, toti neuronii. Faima unui scriitor se masoara in durabilitatea lui in timp si nu in cronici sau vanzar.

A: Ce scriitori v-au obsedat sau va obsedeaza?

C.S.: Dintre romani l-as numi pentru ca sunt in Iasi, primul nume care imi vine in minte este Emil Brumaru. Eu sunt o mare cititoare de poezie. Imi place foarte mult Mircea Ivanescu, imi place Cartarescu, imi place Agopian, imi plac foarte multi scriitori romani Mircea Horia Simionescu. Dintre straini iarasi am o groaza, imi place foarte mult Sabato, Nabokov este in mod decisiv preferatul meu, Dostoievski imi place foarte mult, desi in scrisul meu n-am luat nimic de la el, dar imi place in sensul in care e atat de diferit de ceea ce as putea eu sa fac. Il invidiez in mod evident ca orice scriitor, modul lui de a fi scris, dar imi este perfect strain. Relatia pe care o am cu cartile scrise de Dostoievski este una aproape ideala, n-as putea niciodata sa ma las influentata de el decat in modul cel mai subtil cu putinta. Imi place foarte mult Gombrowicz. Dintre scriitorii contemporani straini, stau sa ma gandesc daca am vreun preferat si deocamdata raspunsul este nu, daca ar fi sa aleg pe cineva l-as alege pe Rushdie.

A: Cum e sa fii scriitoare si sotie de scriitor?

C.S.: E bine (ride). E un hazard asta. Noi avem si prieteni scriitori. Ma puteti intreba cum e sa ai prieteni scriitori, cum e sa stai nas in nas cu toti scriitorii, dar noi cand ne intalnim cu prietenii nostri barfim si vorbim de toate. Daca ar fi sa aleg un avantaj din toata povestea asta ar fi acela ca ai o persoana in care sa ai incredere, sa ii dai la sfarsit textele si sa stii ca-ti spune o parere avizata, sa ai acest consilier ideal care sa-ti spuna, sa-ti dea peste degete daca ceva nu e in regula, sa-ti spuna ce crede ca ar trebui sa schimbi. E redactorul ideal pentru mine, dar e mai mult decat un redactor, e si un scriitor pe care il admir. Eu la fel functionez de multe ori pentru el, ne dam textele la schimb si le citim, le citim ca un soi de cap limpede, suntem persoanele care vad cumva pe deasupra acestor texte.

A: Se masoara literatura actuala in functie de succes? Calitatea unui autor poate fi stabilita in functie de succesul pe care l-a avut cartea sa?

C.S.: Nu, in mod evident nu. Noi avem tot felul de cazuri astazi, mai putin literatura contemporana. In literatura contemporana, de exemplu, un scriitor de succes este Mircea Cartarescu, care este chiar un scriitor valoros, dar putem avea si cazuri de scriitori mai putin valorosi care vand intr-o veselie, cu tiraje de sute de mii de exemplare si care nu au nimic de spus si care nu vor ramane. Faima unui scriitor e inselatoare, faima lui se masoara de fapt nu atat in cronici, in vanzari, ci in durabilitatea lui in timp. Daca ai luat un scriitor ti-a placut, dar peste doi ani, zece ani iti mai vine sa-l iei sa-l pui in biblioteca acolo sa-l tii si sa vorbesti si despre el, asta inseamna ca scriitorul ala e foarte bun. Sigur ca daca un scriitor iti schimba mintea, iti schimba modul de a gandi, ca de fapt asta fac cartile, lucreaza asupra modului nostru de a gandi. Eu dupa ce am citit literatura medievala sau dupa ce l-am citit pe Shakespeare sau dupa ce l-am citit pe Dostoievski, sigur ca modul meu de a gandi s-a modificat in functie de ce am ales eu sa ramana din aceste carti pentru mine. Exista intr-adevar o moda ca scriitorul sa-si fac o promovare foarte agresiva, e ridicol s-o spun tocmai eu acum la un interviu, este exact scopul pentru care am venit in Iasi. Insa stiu ca, de fapt, misiunea cititorului e mult mai grea in a face distinctia intre scriitorii despre care se vorbeste foarte mult si cei cu adevarat valorosi, care merita cumparati si cititi. E o munca grea si eu ma descurc la fel de greu ca toata lumea prin aceasta jungla de carti, care iti prezinta pe coperta a patra ca scriitorul e vandut in sute de mii de exemplare, ca a primit nu stiu cate premii, ca a fost tradus in nu stiu cate limbi, cu toate astea cartea pe care o deschizi nu te impresioneaza atat cat te-a impresionat prezentarea.