Ultima fotografie

Un roman ce cuprinde mai multe genuri literare are sanse de reusita, are posibilitatea de a fi trecut pe lista cartilor de re-lectura. Ultima fotografie, scris de Bogdan Hrib, imbina genul psihologic cu cel istoric, expunand in prim plan o poveste de iubire. Tehnica de constructie, schela romanului, e atractiva; Alexandru Zaharia, adica naratorul care ne spune “povestile” vietii sale (si apoi Diana, la un moment dat stau la rand, ca la chioscul de bilete de langa Corpul A de la Universitatea Cuza, sa-si spuna istorioare). A implinit cincizeci de ani si s-a gandit la cincizeci de cuvinte importante, titluri de capitole-fotografii, titluri de capitole-trairi, pe care le analizeaza in jurnalul sau in timpul unei croaziere pe un vas de lux. De-a lungul romanului, in timp ce lecturam, am facut conexiunea doar intre titlul capitolului si cuprinsul sau. Cele cincizeci de cuvinte sunt dispuse intr-o anumita ordine, prin care dau forma unei istorii de ansamblu, a unei meta-povestiri. Avem acces la franturi din viata lui Alexandru, un colaj de fotografii suprapus peste un film care incepe cu ceremonia unei casatorii si se termina cu scena de dans a unei noi casatorii in care a ramas doar eroul ca personaj neschimbat.

Cum spuneam, cele cincizeci de cuvinte sunt semnificative: nunta, bastiment, disperare, insula, capitalism, infectie, casnicie, geografie, siguranta, vin, zi, vorba, gara, fotografie, jucarie, sex, paparazzo, criza, prieten, casa, tandrete, inger, iubire, Dumnezeu, noapte, febra, aniversare, zapada, carte, foame, rabdare, economie, apa, violenta, arma, isterie, cadou, copil, mama, crima, fantoma, grija, pamant, dimineata, izolare, port, far, deznadejde, speranta, mantuire. Gasim in acest lung sir de cuvinte triplete cum ar fi deznadejde-speranta-mantuire sau inger-iubire-Dumnezeu, ori violenta-arma-isterie, cadou-copil-mama etc. Fiecare cuvant primeste un anumit sens identificabil printr-o emotie specifica. Tripletele de care am amintit sunt ca niste ondulari, niste trepte pe care urci si cobori usor, una cate una, fara sa te bulverseze o schimbare brusca, neasteptata. In acelasi timp, textul isi pastreaza naturaletea prin accente surprinzatoare ale povestirilor, accente care incita, provocatoare, stimulente.

Memoria e atat sursa a bucuriei cat si a dezamagirii, asemeni fotografiei; in ea poti gasi o fata zambitoare, o netarmurita incantare pe un chip, dar in alt loc al albumului intristeaza o mina tragica, incruntata, respingatoare. Calatoria lui Alexandru Zaharia e o cautare a unui vesnic inceput, o directionare catre un mai bine, o scrutare a propriei individualitati, a propriei persoane. Memoria devine o povara, pietroiul lui Sisif, cioara lui Prometeu, care se impotriveste dorintei eroului de a gasi tihna, placerea si fericirea acestei existente.

Din pacate se mizeaza, cred, prea mult pe termenul “amintire”, incat fiind repetat atat de obsesiv devine exasperant. Ca o picatura de apa ce se aude cazand la baie, in cada, atunci cand ai insomnie; la nesfarsit, se repeta tot mai mult, punandu-ti nervii la incercare progresiv. Nu ti-ai inchipui ca un fotograf poate fi atat de chinuit de amintiri, isi poate dezvolta chiar o patologie. El are aparatul, prinde imaginea, cadru dupa cadru, filmul e o banda cu multe diapozitive stocate si apoi depozitate undeva, poate chiar uitate. Problema se iveste de acolo ca nu se intampla asa; imaginile ies la suprafata insufletite, ies ca niste spirite desprinse din insasi camera de fotografiat ce nu mai e o unealta, ci o prelungire a corpului, a fiintei lui Alexandru Zaharia. El se metamorfozeaza sau se limiteaza la a fi una cu aparatul de fotografiat. Atunci cand nava este atacata de pirati, el ia aparatul si vede o realitate din spatele dispozitivului, la fel se intampla si in mica excursie cand, dupa ce o pozeaza pe Diana (iubita lui) se intoarce cu spatele si o pierde, ramanandu-i doar poza pe care o sterge fizic din memoria aparatului, dar nu o poate alunga din el. Imaginile sunt furtuni si furtunile fantome:

“Fantomele insa ma bantuie. Nu in noapte. Nu in somn. Ma bantuie cand sunt cu ochii deschisi, cand conduc masina, cand vorbesc la mobil, cand fac o fotografie. Oriunde sunt si orice fac poate aparea o fantoma. Mama, bunicii, toti patru, matusi, unchi, prieteni, cunoscuti. Am tot felul de amintiri fizice de la oameni care nu mai sunt. Nu numai poze multe in zeci de cutii de carton, sau sute de foldere pe harduri, nu, am iconite sfintite de la Mormantul Sfant, am jucarii de plus, am scrisori pe hartie ingalbenita, am mii de emailuri- Doamne, e sinistru sa citesti un email de la o persoana care nu mai e pentru ca simti nevoia sa-i mai raspunzi o data, chiar daca ai facut-o atunci demult imediat ce ai primit mesajul, si te intrebi unde ajunge mesajul virtual, acolo sus, departe?”[p.262]

Pe noi, cititorii, sigur ne vor bantui unele povestiri-imagini din cartea lui Bogdan Hrib dupa ce am fi lecturat-o. In special imaginea acelui om de care se apropie batranetea cu pasi repezi, care se casatoreste de teama sa nu ramana singur, care ajunge sa fie traumatizat de jocul realitatii din spatele aparatului de fotografiat, realitate care a trecut pe langa el fara sa o observe cu adevarat, caruia-i duce dorul, nostalgic.