- 3516
Toate bufnitele si perseverenta metaforei
Sunt convinsa ca lui Filip Florian chiar ii place sa scrie, iar Toate bufnitele e un exemplu in sensul asta, pentru ca atat de mult se preocupa sa se inventeze – si, ce-i drept, chiar suna bine pagina cu pagina -, ca nu mai conteaza pentru ce o face. Normal, mai ales ca scriitor, nu-i rezisti cuvantului, dar, totusi, cum ramane cu mine, cea care a asteptat un punct culminant ce n-a mai venit? Sau cum facem cu vigilenta mea de cititor, care, pana la urma, n-a mai fost provocat pe cat ii promitea mersul povestii? Toate bufnitele (Polirom, 2012) e cartea care chiar merita osteneala de a povesti ce nu ti-a placut la ea. Pentru ca tot restul e clar: Filip Florian isi cunoaste punctele tari si nu e nevoie ca altcineva sa se mai ingrijeasca de aceste zone.
In mare, cartea e o imbinare a doua autobiografii ce se interecteaza intr-un sat de munte. Luci e nascut in '88 si isi traieste – retrospectiv, pe la 22-23 de ani - copilaria si adolescenta de clasa (cel mult) mijlocie; o face hazliu si chicotind la fiecare prostioara, ca - s-a insistat mult pe treaba asta - un Creanga updatat. Imaginati-va harjoneala de la bazinul de inot, inventati farse si razbunari ca sa-i prindeti gustul, trimiteti-l stangaci la agatat sau innebunit de pornografie, prin internet cafe-urile populare acum vreo 10 ani. Si-apoi e Emil, pensionar, ornitolog, care-i asigura un mentorat subtil lui Luci. Fost inginer, cu o viata de familie irosita de prea mult zel de-a face lucrurile ca la carte: inselat de sotie, indepartat de fiica frantuzita, acum cu o viata simplificata la niste teancuri de carti si de discuri si la viata la munte. Un discurs implinit, autoironic si altul cam prea dotat cu poeticitate si autocompatimitor pe deasupra. E clar pe care l-am preferat.
Dau zoom, insa, si atunci apare impresia de static. Exista doua personaje de varste diferite, teoretic complementare fictional, care fac cu schimbul pentru a ne tine in garda lectura, asociindu-si planurile si registrele in asa fel incat sa se puna cat mai bine in valoare unul pe altul. Isi are rostul aceasta prietenie intre Lucian si Emil, dar nu neaparat si fundamentul realist. Mai precis, noi avem nevoie de ei in formula aceasta, insasi structura cartii ii vrea apropiatiati si totusi ei nu par sa tina cu tot dinadinsul sa se descopere unul pe altul, dincolo de simbolistica lor. Lucian e flatat de atentia pe care i-o acorda un adult care sa intampla sa fie Emil, iar Emil e bucuros sa asiste la o receptare proaspata a vietii, care putea sa fie si a altui copil in afara de Lucian.
De aceea, sunt mai degraba convinsa ca asta e semnul cel mai concludent ca personajele sunt pur si simplu independente, insa, sigur, alaturate din principiu, de dragul pentru unei figuri de stil. Mai mult decat am facut-o eu, aceasta va trece cu vederea discontinuitatile dintre cei doi - unul dispus sa-si traiasca viata in avans, afundandu-se in istoria unui batran, celalalt sa si-o refaca proiectandu-si sperantele in libertatea de alegere a tineretii.
Si ajungem si la simbolistica nu tocmai precisa a titlului, despre care tind sa cred ca nu incurajeaza probabilitatea relatiei Lucian-Emil. Nimic surprinzator, bufnitele trimit catre ideea de intelepciune – intai, cea explicata prin prisma experientei, care inhiba individul, blocandu-l intr-o stare de lehamite fata de experiment si, apoi, intelepciunea de a fi nou in raport cu lucruri vechi. In fine, material bun pentru interpretari, de care mai bine n-am fi avut nevoie, daca personajele ar fi relationat indeajuns de strans, facand inutile asemenea explicatii.
Departe de a fi pierdere de vreme, Toate bufnitele ramane, totusi, una din cartile alea frumoase din aproape in aproape, dar incomplete la cursa lunga.
