Targ de falsi arlechini

N-am niciun dubiu ca nu e cine stie ce mare grozavie sa vorbesc despre senzatia ca o mostra de 10 pagini dintr-o carte e suficienta pentru a o „simti”. Totusi, metoda aceasta de previziune nu este neaparat si cea mai nepartinitoare: defavorizeaza fie personajele, fie pe scriitor/ poet. In cazul romanului Targ de arlechini a doua varianta e cea corecta. Stilul se purta rapid, sacadat, nepotrivit de sumar chiar si pentru a da in kitsch, dar ce am inteles abia mai tarziu a fost ca acestea erau conditiile planului de constructie a personajului principal si nu vreo hiba a cartii in sine. Pana in acel punct, Targ de arlechini imi era perfect antipatic: imi parea descurajant ca tace si ca actiunea nu se substituie absolut niciunui mesaj. Si chiar nu intentionez sa aduc un afront romanului atunci cand spun ca pana si firul narativ se desfasoara cam fara noima; nimic esential nu se pierde daca se sar cateva pagini, dar banuiesc ca asa ceva e de asteptat cand avem de-a face cu personaje neimpresionabile.

Cel de dragul caruia s-au facut aceste concesii derutante este Radu Francu, student la filosofie, intotdeauna fara bani, mutandu-si foamea cand in baruri, cand in camine mizerabile, cand pe la cursuri, alaturi de multi, multi prieteni – ceva parca mult prea din jurul nostru, cam cum ii intelegem pe cei pana la care e interpusa distanta identificarii noastre cu ei. In pofida naratiunii la persoana I, Radu e departe de noi, ramane cu incapatanare „celalalt”.

Dar personajul nostru nu doar ca e student la filosofie, e filosof in devenire; discuta spiritual despre carti din care deriva spontan reflectii despre lume, transformand-o in ceva ce nu exista (ponderea citatelor, retinuta initial, ia amploare catre sfarsitul cartii, acest lucru intrezarindu-se concomitent cu anumite schimbari din atitudinea lui Radu) si totusi actioneaza pe dos in viata privata – lasa actiunea alandala, libera si nesupusa interpretarii sale: „O privesc spunandu-mi ca am toate motivele din lume sa fiu incantat ca suntem impreuna. Si uneori sunt, dar totul depinde de factori externi.”

Fie ca nu crede ca din propria actiune se poate intelege ceva, fie ca personajul se fereste de modulatiile dramatice pe care isi inchipuie ca le-ar lua personalitatea lui daca ar incepe sa se judece pe sine. Exista asadar o ruptura ce il inhiba sa traiasca, sa faptuiasca dupa aceleasi principii dupa care gandeste si probabil din acelasi motiv si expediaza rapid persoanele din viata lui si nu incearca sa le probeze perspectivele. In ciuda intentiilor sale inflexibile, se ajunge la o situatie paradoxala, Radu empatizand mai mult cu zvacnirile din lumea cartii decat cu propria-i viata, pe care o preda virtualului, potentialului, fiind impresionat de ceea ce se intampla in ea in masura in care cineva sufera cand ii moare personajul intr-un joc  pe calculator.

Nu e nimic nenatural in felul in care traieste, dar tot se declanseaza constiinta care de-acum incolo incepe sa-l recunoasca pe el insusi: „E atat de penibil sa trebuiasca sa imi caut mereu vocea potrivita, tonul, cuvintele”.

Din momentul acela, Radu se deda unei stari apatice, asta poate pentru ca, in ciuda neincrederii sale in potentialul de interpretare al existentei, el spera pe ascuns la cadre idealiste, care – pe drept cuvant - lipsesc. Nu e cauza, nu e efect, nu e simbol in viata lui, care cere totusi reflectare, infruntare si renuntarea la eschivarile lui obisnuite.

In rest, nu asistam la nimic zguduitor, Radu cauta in final aceiasi prieteni, se desparte la fel de crud de altii, bea aceeasi bere, asculta aceleasi chitare; ar fi fost prea batator la ochi ca romanul sa fie dedicat atat de pe fata revelatiei personajului. In schimb, apare reformularea scriiturii; totul devine mult mai personal, personajele secundare, intentionat sterse, ajung sa fie privite mai indeaproape – avem chiar si cateva pagini de jurnal lamuritoare, totul nu pentru ca Radu sa-si aprofundeze relatiile, dar pentru a le percepe si pentru a admite ca exista o psihologie chiar si a celui mai neimportant om pe care il cunoaste.

Lasandu-l putin la o parte pe Radu, gasim de-a lungul romanului si o lunga lista de nume asezate sporadic, dar numai cateva dintre ele – Alina, Alexandra, Ditu, Emilian – fiind (sau speram noi sa fie) justificat alipite personajului principal. Radu trece de la om la om fara sa incerce sa-i schimbe si, mai important, cu ambitia neexprimata de a nu se lasa in niciun fel marcat de ce se intampla in jurul lui. Parca nu la fel de frivol schimba Bucurestiul pe Iasi si invers. Recunoaste o anume sensibilitate a locului, pe care cititorii o pot repera rapid din cadrele urbane atat de bine articulate. Ca si noi, stie Radu ca autobuzul 46 duce in Pacurari, deosebeste intre ele vocile din Taverna, masoara in amintire iesirile pe Sararie si e familiarizat cu vederea apartamentelor din Nicolina. Nu doar ca Radu tolereaza orasul, dar atat Bucurestiul, cat si Iasul il tempereaza. Explicatia: dimensiunea spatiala e indulgenta, nu cere eforturi de conservare. Odata cunoscute, locurile sale preferate se pastreaza singure in siguranta si consecventa.Ca si cartile pe care Radu le iubeste - tiparul publica mereu aceleasi cuvinte, cel mult unghiul intelegerii sau al perspectivei personale poate sa se deplaseze mai mult sau mai putin. Intr-o pozitie contrastanta, timpul romanului, magnetizat de o energie proprie, nu-i da personajului nostru prea multe drepturi de interventie; el oricum trece. Mai mult, ii joaca feste, incurcandu-l in suprapuneri si decalari (naratorul-personaj isi intinde pe cativa ani de facultate povestea, cu poticniri si reluari). Dar cel mai firav control il are asupra oamenilor din jur care, fiind o sinteza a celor doua aspecte, spatialul si temporalul, ii sunt mereu inoportuni si in fata carora se blocheaza cu totul si carora nu le da deloc credit.

Si daca tot ne apropiem de incheiere, ca sa topesc putin din duritatea personajelor si ca sa nu credeti ca e o carte cinica pana-n maduva oaselor, va voi povesti un fragment: Radu ramane fara bani si e nevoit sa-si vanda cartile unui anticar pentru nu mai mult de un pachet de tigari; personajul ramane stapan pe sine, dar alegerea titlurilor ce trebuie sacrificate transforma momentul intr-unul intim si posomoraste.

In final, avem in mana o carte discreta, deloc abuziva, o carte de expunere, nu de ”propaganda”, care bate spre ideea ca lumea ”nespusa” nu e mai vie, ci doar mai usuratica, mai placuta, cu falsi arlechini.

*Carte oferita prin amabilitatea Librariei Avant-Garde.