Spuse, traite, dorite

Putin am de-a face cu lumea operei, cu toate principiile ei muzicale, regizorale, prea putin (din pacate) chiar si cu acele colectii de nume reputate care o interpreteaza si totusi gasesc ca aceasta carte a lui Holender e departe de a ma exclude din randurile cititorilor ei potriviti. Iar asta pentru ca descriind dinamica lumii teatrului de opera, ea demonstreaza  in acelasi timp educatia unei pasiuni, pentru ca lasa sa se intuiasca o biografie dedicata muzicii si publicului inca din momentul in care e traita si pentru ca nu ia calea facila a unui discurs revelator in tonalitati vagi, idealiste, la adapostul etern valabilului. Pentru ca-mi spune despre un Holender care vorbeste, se misca, incearca hotarat sa-si traiasca lumea dupa reteta cea mai avantajoasa si care se lasa, la randul sau, trait de ardoarea sa.

Pusa in coaja subtire a catorva amintiri personale, cartea abia asteapta sa o ia la goana printre analogii, critici si sugestii legate de conditia institutiilor cu profil cultural, opinii a caror valabilitate e data, mai intai de toate, de ochiul familiarizat atat cu tipul de problema analizata, cat si cu specificul mediului in care se dezvolta ea.

Astfel, aflam cate ceva despre ocupatiile atat de surprinzatoare ale tanarului Holi, cum era numit in Timisoara (a lucrat la regia de tramvaie, la iluminatul public, ca antrenor de tenis, ca desenator tehnic) sau despre cum a resimtit acesta procesul de romanizare (e evrei de origine) si apoi de nationalizare, despre simpatiile comuniste infantile transformate apoi in revolta starnita mai ales de circumstanta unei intalniri studentesti, dar totul e pentru a introduce acel miez al laturii de profesionist al muzicii. I se dedica atat de multa concentrare, ca Holender ajunge chiar sa-si mentioneze prima sotie si primul copil o singura data si chiar si atunci intre paranteze. Cateva randuri in plus primeste cea de-a doua familie pe care si-o intemeiaza; in orice caz, singura prezenta (umana) constanta de-a lungul cartii e mama sa.

Revenind, cronologia existentei lui Holender continua cu exmatricularea din facultate „din cauza unor „grave abateri de la morala proletara””, ce l-au asezat pe singura directie salvatoare, expatrierea voluntara: „am ajuns la Viena preocupat mai curand sa supravietuiesc decat cu gandul la o viata adevarata”. Iar de la Viena incolo, interesul fata de muzica culta nu avea acum decat sa ia dimensiuni colosale – Holender devine tenor, apoi bariton, ca mai tarziu sa se reorienteze catre zona de impresariat, iar rezultatul e urmatorul: „La 35 de ani ma aflam, asadar, in miezul vietii muzicale a Vienei, ba chiar a intregii Austrii” (culminat apoi, se stie, obtinand si pastrand vreme de 19 ani functia de director al Operei de Stat din Viena). Placido Domingo, Jose Carreras, Luis Lima, Renato Bruson, Mateo Manuguera, Angela Gheorghiu sunt cativa dintre artistii nu doar abordabili pentru Holender, dar care gasesc in el prilej de afirmare.

In esenta, ceea ce face Holender urmeaza intocmai sfatul pe care il da si altora: „oricine trebuie sa-si organizeze viata in asa fel incat sa faca ce stie mai bine, caci nimic nu ne aduce mai multa multumire decat propriul succes”. Iar Holender e cel mai indemanatic in a-si superviza spectacolele si in a le cauta mereu imbunatatiri. De aceea si insist pe ochiul critic, sever, ce nu se codeste sa priveasca in oglinda.

Nu-si iarta, astfel, intamplarea de a fi ales intr-un rand o locatie nepotrivita unui spectacol ce s-a minimalizat ca importanta, devenind un simplu fundal sonor, nu se preda amabilitatii excesive fata de cei cu care lucreaza si isi dovedeste consideratia fata de public vizionand mereu reprezentatii numeroase ale aceleiasi lucrari, calatorind pentru a descoperi talente.

Si-abia dupa ce si-a cladit un sistem riguros de principii incepe sa evalueze conditiile din mediu – fireste ca Romania nu iese din socotelile lui Holender. Angajandu-se intr-o apartenenta care nu poate fi decat imbucuratoare pentru noi, romanii, acesta nu scapa sansa de a pune un semn de exclamare in dreptul ideii potrivit careia „alte tari promoveaza patrimonii culturale chiar mai modeste, noi insa nu reusim sa infatisam nici multul sau putinul pe care-l avem”. Si asta in conditiile in care ne legam numele de cel al lui Enescu, pe care Holender il vede ca pe o sublimare a patrimoniului nostru cultural.

„Decadere spirituala si estetica” – asta caracterizeaza peisajul Romaniei culturale, datorata, printre altele, unor probleme precum: incheierea contractelor pe termen nelimitat cu artistii care se plafoneaza la adapost de orice forma de concurenta, lipsa in institutiile culturale a unor conducatori cu deprinderi manageriale serioase, regia spectacolelor de obicei „demodata, neinspirata si lipsita de profunzime”.

Chiar si Iasul e admonestat pentru lipsa lui de perspectiva si pentru mersul incet al lucrurilor (interminabilele – cum pareau pana la publicarea cartii -  lucrari de renovare a Teatrului National si, in general, „starea rusinoasa de devastare” in care se complace capitala Moldovei), in ciuda slabiciunii pe care Holender si-o recunoaste fata de oras.

In final, despre spusele, traitele, doritele lui Ioan Holender nu ramane de spus decat ca nu-si asuma doar firescul rol de inventar al vietii autorului lor, ci se desprind fara rezerve de timpul lor spre a deveni ele insele posibile solutii la ce va fi, pentru cine va putea asculta.