"Sarutari de cinema" sau panopticul Noului Val

Eric Fottorino, cunoscut in Franta pentru activitatea sa jurnalistica si pentru cea de romancier, este adus in lectura publicului roman prin aparitia cartii Sarutari de cinema (Baisers de cinéma) la Editura Trei (traducerea fiind realizata de Marie-Jeanne Vasiloiu). Director la cunoscutul "Le Monde", scriitorul cu studii de drept si de economie este una dintre prezentele pline de sarm din peisajul cultural parizian. Daca ar fi sa caracterizam stilul acestuia am spune ca nu e nimic epatant, surprinzator in scriitura lui Eric Fottorino, ci o finete deosebita, o eleganta a frazei si o poezie care nu poate sa nu farmece cititorul. O tenta nostalgica peste un Paris asemanator cu acela vazut in cadrele lui Bernardo Bertolucci se detaseaza din romanul abia aparut la editura bucuresteana, despre care "Le Point" spune ca e un text "de factura clasica, subtil, seducator". Si intr-adevar, seductia este acel fir nevazut care conduce receptorul printre semnele inlantuite ale structurii narative, seductia este ambianta clada, aura cartii - un fel de esenta de fond care va ramine in simtul lectorului dupa ce a parcurs povestea si dupa ce si-a pus imtrebari nelinistite.

Ce sunt sarutarile de cinema? Sunt aparitiile ireale de pe o pelicula fotografica, sunt pasii din labirintul identitar, sunt micropoemele in care fiecare personaj se stringe: Jean Hector, fotograful de platou din timpul montarilor din Noul Val si tatal lui Gilles Hector, protagonistul, cautatorul semnelor, Mayllis si necunoscuta mama. Gilles este fiul unui maestru de lumini din studiourile unde cinematograful anilor '60 a luat fiinta. Tatal nu i-a spus niciodata baiatului cine este mama sa, facindu-i cunoscut doar faptul ca el este rezultatul unui sarut de cinema. Iata misterul care urmareste viata personajului si nu doar pe acesta, dar e si mesajul de fond al romanului. Centrul povestii lui Gilles Hector este absenta. Totul se tese in jurul acestei teme. Fostul fotograf a colectionat in garsoniera sa din Ile Saint-Louis o serie de imagini-portrete ale actritelor alaturi de care lucrase. Catherine Deneuve, Anouk Aimée, Anna Karina, Jeanne Moreau, Emanuelle Riva, Françoise Arnoul, Françoise Dorléac. Tot atitea posibile mame. Tot atitea masti. Truffaut, Godard, Chabrol - atitea lumi iluzorii. Dincolo de latura psihanalizabila a protagonistului, cea in care necunoasterea mamei are un rol important, se deschide problema identitara. Un tata care nu vorbeste mult fiului sau, o copilarie mai degraba solitara, un mariaj esuat intr-un secol modern al izolarii, o relatie adultera in care el ajunge sa lipseasca, in final, toate acestea sunt cadrul si continutul panopticului in care incearca Gilles sa se gaseasca.

Eterna idee a cautarii sinelui se recunoaste si in cartea lui Fottorino, de acesta data crimpeiul din viata personajului surprins jalonind in ambianta filmului alb-negru francez. Exista oare o montura mai potrivita pentru o astfel de tema? In aceasta carte, formele fantomatice se aglomereaza pe parcurs: daca la inceput se vorbeste atit despre o maternitate tainuita cu grija, cit si despre disparitia din lumea tangibila a tatalui, pe parcurs intilnirea cu absenta este si mai pregnanta. Experienta sentimentala pe care o traieste alaturi de Mayllis este, in fapt, calea de a gasi un raspuns pentru intrebarea cine sunt, cine sunt eu, Gilles. Iar raspunsul corect, cu toate ca se pare ca avocatul isi va depista mama in persoana unei paciente de la sanatoriul din Long Chemin, raspunsul corect scapa intotdeauna. Este ca si cum necunoscutul ar da o sansa de evadare. O posibilitate de continuare a misterului, a povestii. Mayllis e prietena cea noua pe care o intilneste in ziua in care tatal sau trecuse in nefiinta. O atractie certa, o prietenie cuminte, care insa duce cu sine dulcele fior al pasiunii devastatoare, complicatia cu familia pe care doamna de treizeci si sase de ani o are deja, o vacanta in doi la Roma - acestea sunt elementele deloc kitsch (cum ar fi putut ele devia) care cladesc mare parte din actiune. Mayllis este facuta din toate acestea si din absentele ei: telefoane neasteptate, parfum ramas pe o margine de carte, pe degetele barbatului, culori si locuri care amintesc de ea, week-end-uri goale. Femeia este aici o existenta asemanatoare actritelor: obsedata de schimbarea culorii parului ei, de faptul ca imbatrineste si placut atrasa de escapade stranii. Mayllis este cea care se ascunde, pe de o parte se ascunde fata de sine, pe de alta parte, se ascunde de ceilalti. De altfel, ea apare treptat in naratiune, intruziunea ei facindu-se cu delicatete, pina cind se identifica mamei necunoscute. Elipsele de la inceputul textului pregatesc terenul pentru desfasurarea fermecatoare a personajului feminin: "Viata imi este populata de fiinte care lipsesc: dintotdeauna, ca mama mea, si de o bucata de vreme, ca tatal meu. Si ca Mayllis. In clipa asta ma gindesc la tatal meu - dar trebuie sa vorbesc oare de o pierdere? -, pe cind parfumul lui Mayllis inca il am pe degete. Sunt in Flore de l'Ile, asezat la masa pe care o ocupa inainte tatal meu. E dimineata." (p. 18) Din fragmentul acesta irizeaza timpul foarte indepartat, un alt timp, mai apropiat si un prezent al naratiei, fiecare din aceste momente indicind un alt cadru.

Cadre diferite care contin amintiri cu personaje diferite. Uneori ai senzatia ca Sarutari de cinema e un album de fotografii pe care cineva il rasfoieste incet.