Sa nu ma parasesti

Sa nu ma parasesti este un roman construit ca un puzzle, pe masura ce amintirile personajului principal sint insiruite. Vocea narativa incearca sa fie cit mai obiectiva si sa redea cit mai clar si structurat ceea ce pare a fi viata unui donator de organe, a unei clone umane. Romanul ar putea fi o alegorie la miturile clasice transpusa intr-o problematica moderna.

Am putea vorbi chiar de un bildungsroman care se centreaza pe vietile a trei personaje: Tommy, Ruth si Kathy. Protagonista, Kathy, recurge la o introspectie atit a trecutului, cit si a trairilor pe care le rememoreaza cu multa acuratete, apelind la detalii aparent nesemnificative, insa care denota psihologiile personajelor si care tind sa aiba repercusiuni nescontate. Este un roman care parca surprinde dintr-o suflare esenta naturii umane si o supune unei disectii prin aplicarea la alte tipuri de caractere. Aparute `artificial`, aceste personaje intrunesc contopirea a doua lumi ce nu tin neaparat sa se impace: cea stiintifica, rationala si cea inclinata spre afect, intocmai cum ar fi lumea dinafara noastra si cea de dinauntru. Omul care apare in aceasta carte este tratat ca o masa de organe si gasim o antagonie la nivelul perceptiei, cum sint tratati sau vazuti de catre ceilalti aceste clone, motivul crearii lor si vocea din fundal, vocea narativa care pare sa simta enorm de mult, sa discearna aproape numai la nivel afectiv.  E de parca ne-am afla intr-un laborator in care operatia se face pe viu si ceea ce ne socheaza intii de toate nu e durerea celuilalt, cit faptul ca asistam la acest procedeu, ca sintem partasii a ceva ce nu ne dorim, chiar daca el exista cu sau fara prezenta noastra si, mai ales, precizia bisturiului in situatia data.

Existenta acestor creaturi este planificata in cele mai mici detalii, ce anume trebuie sa creada, cind si cum.  Inca de mici, donatorii fac parte din diverse grupuri, acelea ale bebelusilor, ale juniorilor, seniorii, elevii care locuiesc la Casute, ingrijitorii si in ultima faza, donatorii. Tema romanului urmareste descrierea vietii a trei dintre personaje unite de prietenie sau iubire si care par extrem de sudate, un soi de ajutor pe care si-l ofera parind ca se transporta unele pe altele pina la capat.

Vocea narativa coboara in substraturile fiintei umane si ofera o cercetare amanuntita a ceea ce reprezinta viata, amagirea si sperantele. In etapa copilariei, viata pare o activitate de colectare de bunuri, de a invata cum sa-ti exprimi sufletul, adica a face arta, ca mai apoi, viata sa devina un lant de donatii si ingrijiri medicale care are ca unica scapare speranta, speranta de a fi ales din multime datorita capacitatilor tale de a te ridicia deasupra celor multi. Omul obisnuit ajunge un fel de demiurg, un creator de vieti de plastilina si care la rindul sau face aceleasi `greseli` care i-au provocat suferinta si lui ca intr-un iures al legilor universale nescrise, din care fac parte limitarea celuilalt in cunoastere, amagirea, neinduplecarea in fata ireversibilului.

Si totul tine de interpretare, de cum reusesti sa interpretezi elementele dezvaluite. Exista anumite conditii pe care trebuie sa le accepti si sa le indeplinesti pentru a supravietui, pentru a continua cautarea, pentru a crede in rostul lucrurilor. Ceea ce atrage in roman este un soi de raceala cu care sint tratati donatorii si caldura si detasarea sau toleranta din vocea narativa. Nu exista nici o urma de resentiment, lucrurile sint expuse asa cum se prezinta.

Titlul sugereaza melodia de care protagonista s-a atasat in copilarie fiind surprinsa dansind si cele doua viziuni date acestei scene: fetita isi imagina ca ar avea  in brate un copil, iar Madame, cea care o surprinde isi inchipuie cele doua lumi, in timp ce Kathy e cea care tine la piept lumea veche si blinda si o implora sa nu o lase.

Exista un ton transant in spatele vocii care nareaza, un ton neinduplecat, care dirijeaza destinele, care le supravegheaza, iar de la scopul pentru care au fost create nu se preconizeaza abateri sau nesupuneri. Viata acestor fapturi intretine prerogativele sansei de a trai, omul trebuie sa se simta dator fata de faptul de a fi fost creat, chiar chiar daca scopul intervine in defavoarea existentei. Deasupra tuturor, singurul dar al omului ramine fantezia.