Povestirile lui Poe

Carabusul de aur (The Gold-Bug) este genul de povestire in care te astepti la ceva, doar pentru a descoperi ca este tratat un cu totul alt subiect. Scarabeul despre care se spune ca ar fi din aur (si despre care se mentioneaza in notele de subsol ca e o insecta imaginara), este un simplu pretext pentru descrierea unei vanatori de comori condusa de William Legrand, dar prezentata prin ochii unui narator care –la fel ca in multe alte povestiri ale lui Poe- ramane nenumit. Superstitiile pe care le invoca Jupiter (un negru batran, fost sclav, a carui atitudine amuza) se dovedesc a fi nefondate. Ca cititori ne-am fi asteptat la ceva ce tine de supranatural, avand in vedere mai ales asemanarea carabusului cu un craniu uman si aparenta legatura dintre muscatura insectei si atitudinea stranie a lui Legrand. Cea mai interesanta parte mi s-a parut criptograma folosita si descrierea modului in care poate fi descifrata pe baza frecventei literelor. Prin substituirea simbolurilor, se obtine mesajul ce arata calea spre comoara (din pacate, traducerea indiciului contine si cateva erori usor de identificat daca urmarim versiunea data in original).

Misterul lui Marie Roget (The Mystery of Marie Roget – A Sequel to The Murders in the Rue Morgue) si Scrisoarea furata (The Purloined Letter) sunt povestiri politiste. In ambele este prezent detectivul C. Auguste Dupin. Prima are ca punct de plecare o crima reala (asasinatul lui Mary Cecilia Rogers, petrecut in New York); raportul fictiune-realitate este constant sustinut prin notele de subsol. Se incearca descifrarea unei enigme prin analiza dovezilor prezentate de politie, dar si a informatiilor (uneori contradictorii) culese din ziare. Dupin dezleaga misterul crimei lui Marie Roget, pretext folosit de Poe pentru a analiza faptul real. In Scrisoarea furata accentul cade in special pe relatia dintre polistii francezi si Dupin. Nu e descris nimic violent; sunt discutate idei de catre narator si detectiv. Dupin subliniaza importanta abilitatii de a gandi precum oponentul tau. In acest caz, el rezolva misterul scrisorii furate deoarece reface modul in care a gandit ministrul (cel care a luat epistola).

Farsa cu balonul (The Balloon-Hoax), recunosc, nu mi-a retinut atentia pentru mult timp. Este prezentata traversarea in doar trei zile a Oceanului Atlantic de catre Monck Mason, in balon. Parca pentru a oferi mai multa credibilitate povestii, balonul este descris in detaliu. Sunt oferite date despre furtuna ce a facut posibila calatoria si despre vasele vazute pe ocean. Stirea a aparut in presa si se simte ironia cu care sunt tratati cititorii de ziare care cauta doar senzationalul.

A o mie si doua poveste a Seherezadei (The Thousand-and-Second Tale of Scheherazade) se vrea a fi o continuare la 1001 de nopti. Seherezada nu vrea sa puna punct povestilor si isi plictiseste sotul, care ordona sa fie ucisa. Nu lipsesc ironia si umorul; toate lucrurile si faptele descrise de ea intr-un mod care de multe ori uimeste, dar nu par plauzibile, sunt explicate in notele de subsol (sunt de fapt intamplari reale, carti, inventii moderne etc).

Mellonta Tauta ascunde sub umor (si o anumita indiferenta) imaginea unui viitor nu prea roz. In scrisoarea (datata 1 aprilie 2848) gasita intr-o sticla ce plutea pe mare sunt oferite indicii despre societatea futurienilor, in care conteaza masele, nu individul: „traim intr-o epoca atat de luminata, incat nici nu se mai concepe sa existe ceea ce noi numim individ” (p 171). Si o asemenea atitudine este perfect normala pentru futurienii care nu inteleg modul in care gandeau predecesorii lor din „Antichitate” (contemporaneitatea lui Poe). Tonul naratiunii este cat se poate de firesc si nu se schimba nici macar spre finalul (ne)fericit.

In Poveste din Muntii Colturosi (A Tale of the Ragged Mountains) sunt tratate teme precum: mesmerism, ocultism, hipnoza, metempsihoza. Povestea este ambigua si nu putem sti daca aventura lui Bedloe s-a petrecut cu adevarat. A avut Bedloe halucinatii din cauza consumului de morfina sau a avut o viziune dintr-o viata anterioara? Relatarea doctorului Temple, dar si asemanarile cu soarta lui Oldeb, sporesc misterul.

Ingropat de viu (The Premature Burial) este o povestire de groaza, in care autorul se foloseste de teama oamenilor ca ar putea fi ingropati de vii, teama larg raspandita in secolul al XIX-lea. Povestea pleaca de la cateva cazuri reale, care vin sa sustina ideea ca teroarea care-l stapaneste pe narator e legitima. Acesta sufera de catalepsie si este obsedat de moarte, ceea ce nu-i permite sa duca o viata normala. Totul culmineaza cu momentul in care se pare ca intr-adevar a fost ingropat de viu. Atmosfera e mai mult decat apasatoare, imaginile macabre, suspansul tine cititorii incordati...doar pentru a descoperi ca naratorul se trezeste intr-o barca, nu e in pericol si reactiile lui sunt satirizate. Socul il readuce practic la viata, il scoate din „mormantul” in care singur se ingropase. Scapat de teroare, el incepe sa traiasca cu adevarat.

La fel ca in Inima care-si spune taina (care, din pacate, lipseste din acest volum), si in cazul povestirii Pisica neagra (The Black Cat) avem de-a face cu un narator probabil nebun, lipsit de credibilitate, care isi dezvaluie singur crima. Aici, naratorul-personaj da vina pe alcool pentru decaderea morala si actiunile lui. Toata povestea e o confesiune (nu stim in fata cui) in care nu putem afla cu siguranta cat e adevat si cat e fantezie. Imaginea pisicii negre este simbolul central; exista superstitia (invocata si de sotia naratorului) ca acestea sunt de fapt vrajitoare. Primul motan e numit Pluto (zeul roman al infernului); desi era animalul lui preferat, naratorul ii scoate un ochi intr-un acces de furie. Tot ce era mai bun in stapan moare; isi pierde controlul si devine violent. Mai apoi, motanul e spanzurat, dar ramane ca marturie a cruzimii naratorului imaginea animalului imprimata pe peretele ars. Nici chiar focul, care are rol purificator, nu poate sterge greselile personajului, care nu face nimic pentru a scapa de perversitate si ura.

Nu lipseste fantasticul, definit de Tzvetan Todorov ca fiind orice eveniment care are loc in lumea noastra si pare sa fie supranatural; presupune ezitarea cuiva care nu cunoaste decat legile naturale, pus in fata unui eveniment in aparenta supranatural. Apar deci elemente atat din rational, cat si din irational. Nu putem explica in totalitate prezenta celui de-al doilea motan (mult prea asemanator cu Pluto) si nici cum a ajuns sa fie zidit cu cadavrul si sa ramana in perete fara ca naratorul sa-si fi dat seama. El incearca de multe ori sa gaseasca explicatii logice pentru tot ce se petrece in jurul lui, dar aceasta tentativa pare sa fie produsul mintii unui om care este cuprins de nebunie, ce nu se simte vinovat pentru ca si-a ucis sotia. In final, atmosfera de mister ramane intacta; nu obtinem raspunsuri, ci doar mai multe intrebari decat la inceput.