interviu
stats

In plin sezon Marius Chivu

Vazandu-l la Iasi pe scena Teatrului National, de vorba cu Guillermo Arriaga, sau in fata unui grup de liceeni, la lansarea de la Librarium Palas, n-ai cum sa treci peste faptul ca Marius Chivu este un personaj. Un personaj care isi dezvaluie in fiecare saptamana publicului preferintele literare in Dilema Veche, care scrie poezie, calatoreste in Himalaya, e atat de indragostit de proza scurta incat ii face o prima antologie in spatiul romanesc si, nu in ultimul rand, devoaleaza cu ajutorul interviurilor intentiile altor autori din literatura romana (Ce-a vrut sa spuna autorul). Adaugati la asta ca m-a surprins placut ultima sa carte, volumul de povestiri Sfirsit de sezon, si intelegeti de ce n-am putut sa ma abtin sa-i pun niste intrebari.

„Alt motiv de a scrie fictiune azi, in Romania, in afara de propria placere, nu exista.”


A.I.: „Voiam ca atunci cand voi publica volumul meu de povestiri, proza scurta sa fie un gen respectat.” E acum (un an mai tarziu) proza scurta un gen respectat?

Marius Chivu: Inca nu si probabil nu va fi niciodata. Dar cred ca dupa antologia Best of: proza scurta a anilor 2000, al carei prim tiraj s-a epuizat in doua luni, cititorii romani au devenit constienti ca macar se scrie proza scurta buna si la noi si ca e un gen care merita atentia lor. Continui sa spun ca mari autori din literatura universala, precum Cehov, Borges, Carver, Salinger, Munro s.a., n-au scris decit proza scurta si doar accidental si altceva. Avem si noi exemple: Caragiale, Radu Cosasu, Razvan Petrescu – Sadoveanu a scris peste douazeci de volume de povestiri. Mircea Cartarescu tocmai ce si-a lansat antologia Fata de la marginea vietii cu proza scurta selectata din patru volume publicate dupa `89; Mircea Cartarescu fiind si un fel de recordman al prozei scurte: in timp ce Nostalgia este o carte cult, De ce iubim femeile este bestseller-ul absolut al literaturii romanesti de dupa `89.

A.I.: Mircea Cartarescu a vorbit despre volumul tau ca proza post-porno”. Cum te raportezi la eticheta asta?

M.C.: Mircea Cartarescu a venit cu o formula foarte inspirata, pe care a explicat-o ca fiind vorba de felul dezinhibat si lipsit de prejudecati cu care generatia de tineri adulti de acum abordeaza sexul, integrind in practicile sexuale de cuplu ceea ce odata era considerat daca nu perversiuni, atunci sigur un apanaj al pornografiei. Formula lui se sutine insa doar prin trei povestiri: “Petrecerea”, “La vulturul de mare cu pestele in gheare” si “Obiecte pierdute”, si oricum cititorii mai tineri nu vor gasi nimic atit de porno, din pacate (smiley).

A.I.: Care e povestirea din volum pe care ai alege-o pentru urmatoarea editie a antologiei si de ce?

M.C.: Mi-ar fi greu sa o aleg singur pentru ca eu consider ca cel putin jumatate sint suficient de bune pentru a fi selectate intr-o antologie. Daca va mai exista o editie urmatoare a Best of-ului, si sint sigur ca va exista, nu voi mai fi singurul editor, iar alegerea ii va apartine celuilalt.

A.I.: In fiecare povestire, unul dintre personaje e neaparat  din zona urban/ trendy/ cool. E asta core-target-ul cititorilor tai?

M.C.: Cred ca exagerezi fie si din simplul motiv ca trei povestiri au loc in mediul rural, iar personajele sint tarani care, cind nu merg cu vaca sau la fin, merg la biserica. Daca te referi la faptul ca personajele din celelalte povestiri au iPhone si cont de Facebook, petrec in Vama Veche, beau Mojito sau calatoresc la Londra, eu vad in aceste elemente realitatea generatiei de 30 de ani, nu coolness-ul.

Citesc insa in intrebarea ta, daca-mi permiti, faptul ca proza contemporana romaneasca n-a fost niciodata suficient de contemporana in sensul ca a preferat sa evite astfel de detalii considerate prea mundane, prea vulgare, insignifiante. Or proza realista, asa cum o scriu nord-americanii de o jumatate de secol incoace si asa cum incerc si eu sa scriu, nu se fereste de astfel de marci ale prezentului.

Altfel, doar literatura de gen (romance, policier, cooking, travel etc.) are un target. Nu stiu cine sint cititorii mei si nu scriu cu un target anume in minte, pentru ca eu nu produc tampoane, suzete sau manele, eu scriu literatura. Nu ma gindesc la cititori, pentru ca o fac exclusiv pentru mine. Eu sint propria mea tinta: scriu cum imi place mie, scriu din pura si egoist placere, alta motivatie pentru scris eu nu am. Piata romaneasca de carte este foarte mica, tirajele unei carti de fictiune romaneasca se incadreaza undeva intre 1200 si 2000 de exemplare, din vinzarea carora autorul incaseaza intre 8-10% din pretul unui exemplar care costa intre 20-35 lei. Calculeaza tu cam cit cistiga un scriitor roman de pe urma unei carti, asta presupunind ca are noroc si vinde tot tirajul. De-asta spun, alt motiv de a scrie fictiune azi, in Romania, in afara de propria placere, nu exista. Si atunci despre ce target vorbim!?

 

„Cititorii adevarati – multi, putini citi or fi - ma vor urma. Restul n-au decit sa caute scriitori cu personaje mai accesibile.”

 

A.I.: Replica „A day at the races” din ultima povestire se refera la film sau la albumul Queen?

M.C.: Stiu filmul, dar personajul mentioneaza la un moment dat trupa Queen ca fiind printre favoritele sale, deci e vorba de album.

A.I.: Pentru credibilitatea povestirii respective, nu e putin periculoasa etalarea de referinte culturale a celor doua personaje?

M.C.: Un tinar student intilneste un scriitor intr-o galerie de arta si se imprietenesc vorbind despre cultura - pop, din partea baiatului, si literara, din partea batrinului. Cei doi nu etaleaza nimic, ci cauta si gasesc prin referintele culturale punti de comunicare profunde pe subiecte cit se poate de serioase, moartea fiind unul dintre ele. Cultura ii leaga.

Asa ca nu inteleg pentru cine ar fi periculoase referintele culturale pe care si le schimba personajele? Pentru cititorii care nu le pricep sau care nu inteleg ce anume se intimpla in povestire si care e relatia dintre personaje?

A.I.: Cu toate ca textul sta in picioare si fara sa identifici versurile trupei, ca ascultator de OCS, simt ca am acces la un strat al povestirii drumului din Vama spre 2 Mai pe care altii probabil ca nici nu-l intuiesc, chiar dupa lectura notei de final. Spui ca ai incredere in cititorii tai, dar in cazul asta nu simti ca niste note de subsol ar fi ajutat mai mult?

M.C.: Nu. Eu scriu literatura, nu eseu. Unui poet i-ai cere note de subsol la poemele sale pline de metafore, unele poate obscure? Eu nu scriu pentru un cititor care nu pricepe, eu am in cap cititorul ideal, care pricepe la fel de mult ca mine; altfel as fi nevoit fie sa cobor nivelul literaturii, fie sa fac note de subsol la tot pasul. Literatura este despre sugestie si subinteles, despre indeterminare, aproximare si simbolizare, literatura este expresie si mediere, nu predare si explicare. Si cum spuneam, scriu pentru mine, e suficient ca eu sa stiu ce scriu, iar cititorii adevarati – multi, putini citi or fi - ma vor urma. Restul n-au decit sa caute scriitori cu personaje mai accesibile.

De citit citeste toata lumea, dar fiecare intelege cit poate. Asta e insasi natura literaturii, de a nu se opri la suprafete, de a folosi adincimile limbajului si diversele lui straturi de semnificatii, unele referentiale, iar fiecare cititor parcurge cit il tin puterile.

A.I.: Apropo de notele de subsol, in ultima povestire nu traduci deloc partile in engleza, substantiale cantitativ. Nu risti sa-i enervezi pe cei care, din diverse motive, nu stapanesc suficient de bine engleza?

M.C.: Cei care nu stapinesc limba engleza probabil vor pierde din savoarea replicilor lasate de mine in engleza (dat fiind ca dialogul se poarta la Londra intre un roman si un englez). Insa in intrebarea de mai sus tocmai m-ai intrebat daca nu ajutau niste note de subsol, desi acolo povestirea e scrisa in romana. Fie ai o parere modesta despre cititorii romani care sint cam neajutorati in fata fictiunii si a limbilor straine, fie ai o idee populara si didactica asupra literaturii care, daca nu e simpla si accesibila oricui, are nevoie de note si explicatii lamuritoare din partea scriitorului care trebuie neaparat sa se faca inteles de absolut toata lumea. Eu nu fac astfel de concesii: daca mi se pare ca o povestire are de cistigat cu anumite replici in engleza, atunci asa voi face, indiferent citi cititori se vor enerva.

De altfel, nu e ceva ce am inventat eu. Americanii Cormac McCarthy si Junot Diaz, spre exemplu, amindoi tradusi si la noi, au cartile pline de cuvinte si replici in spaniola, desi nu toti cititorii lor americani stiu si spaniola.


„Cartile trebuie sa circule, or o casa ticsita cu carti imi seamana a prizonierat.”


A.I.: Spuneai ca te preocupa foarte mult stilul. Cum ar comenta criticul Marius Chivu stilul din povestirile scurte ale scriitorului Chivu?

M.C.: Asta ar insemna fie sa le dau o mina de ajutor criticilor literari, fie sa ma laud (smiley).

A.I.: Cum vezi influenta new media asupra istoriei literaturii? Se inmultesc platformele pe care se scrie, va fi asta o provocare pentru critici?

M.C.: Mai intii, istoria litearturii ca gen nu mai e posibila. La noi inca se mai putea scrie asa ceva la 1940, caci aveam o litetatura tinara, dar acum ar fi imposibil pentru un singur om sa acopere toti autorii cu toate cartile scrise in toate genurile din timpul vietii lui, daramite de la origini si pina in prezent. In al doilea rind, pentru literatura conteaza doar ceea ce se scrie in carti, nu pe platforme. Scriitorii scriu carti, nu bloguri, nu postari. Daca ceea ce au scris initial pe un blog sau pe contul lor de Facebook ajunge si intr-o carte, abia din acel punct vorbim de literatura. Cartea, buna sau rea, ca obiect si concept, abia cartea e proba literaturii. Chitaristul care zangane coveruri la el in dormitor si se posteaza singur pe YouTube nu e muzician. Cel care scrie pe un blog ce i s-a intimplat cind a facut piata nu e inca scriitor. Trebuie sa existe intentia unei opere, exprimata prin turnarea fondului intr-o forma. In cazul literaturii, cartea publicata este actul de intentie, adeziune si recunoastere literara.

A.I.: Desi iubesc cartile, nu-mi place sa fiu inconjurat de foarte multe carti.” Ai vazut cum arata apartamentul lui Emil Brumaru?

M.C.: Da, si pe al lui, si pe ale altor scriitori. Dar pe mine o casa tapetata cu carti m-ar panica, as avea impresia ca nu le stapinesc. Imi place posesia cartilor si nu o confund cu asimilarea continutului lor, dar idealul meu e sa tin aproape doar cartile cu adevarat dragi pe care stiu sigur ca le rasfoiesc regulat sau le voi reciti cindva. Foarte putine din cartile pe care le citesc ramin la mine in biblioteca, restul ajung la prieteni, la biblioteci sarace de la tara sau la anticariate. Cartile trebuie sa circule, or o casa ticsita cu carti imi seamana a prizonierat. Multi aduna carti pe care nici nu le citesc, nici nu le vor citi (din lipsa de timp, cel mai adesea); deci la ce bun? Dati drumul cartilor sa-si gaseasca alti stapini mai potriviti si mai atenti cu ele!

A.I.: Pe Guerrilla era o rubrica denumita Guilty Pleasure. Care e guilty pleasure-ul tau literar si, de ce nu, cel muzical?

M.C.: Nu ma simt vinovat pentru nimic din ce citesc sau ascult. Din pacate, nu mai am timp sau dispozitie sa citesc carti proaste, asa cum faceam odata (in adolescenta cred ca am citit vreo zece romane de Sandra Brown si tot felul de romane mediocre de spionaj :), dar muzica indoielnica, de dat din picioare, fund si cap, inca mai ascult. In fond, am absolvit clasa de coregrafie a unei Scoli Populare de Arte (smiley).

Articol scris de George Plesu | Mie, 03/12/2014 - 13:50
Iti place ce tocmai ai terminat de citit?
Aboneaza-te prin email sau RSS ca sa fii la curent cu noutatile de pe site.
Despre editor
imaginea utilizatorului george