Philip Roth si dovada singurei lumi plauzibile

Roth e un radical in sinea sa, pornit sa demonstreze ca oricat ai incerca sa te asociezi unor tendinte, esenta ta ramane aceeasi si ca, in consecinta, esti coruptibil intr-o masura predictibila. Ceea ce e, desigur, un mesaj cu o incarcatura aproape socanta. Cui i-ar conveni sa creada ca prea putine estetisme existentiale merita osteneala? M-am maritat cu un comunist (Polirom, 2012) – caci despre acest roman voi vorbi – are intocmai aceasta ambitie: sa fie un roman de o religiozitate obscena, cu toate ca nu vei da de urma niciunei sacralitati in afara de cea a convingerilor lui Roth cum ca trebuie sa ne decojim cat mai rapid de improbabilele noastre virtuti.

“Totul este greseala, i-am raspuns. Nu asa vrei sa-mi spui? Nu exista decat greseala. Aici se afla esenta lumii. Nimeni nu-si gaseste viata. Asta este viata.” (p. 446)

Ai vreo 12 ani si te cheama Nathan. Esti istet, ai la activ cateva lecturi interesante, vrei sa iesi de sub lentoarea familiala. Intalnesti un star al vremurilor, care se intampla sa fie fratele mai mic al profului tau de engleza, un barbat duduind de o ideologie marcanta, de o virilitate indubitabila si care are bunavointa de a-si poposi privirea asupra ta. Iti arunci la gunoi toata gloata de sentimentalisme si esti fericit ca poti fi luat in serios ca discipol si, paradoxal, dar cu atat mai bine, aproape ca adult.

“Barbati care puteau vorbi despre baseball si box facand conversatie despre carti. Si vorbind despre carti ca si cand ar fi existat o miza intr-o carte. Nu deschizand o carte ca s-o ridice in slavi sau ca sa se lase inaltati de ea sau ca sa se ascunda de lumea inconjuratoare. Nu, ci boxand cu cartea.” (p. 46)

E vremea fascinatiei tale, e vremea Americii paranoice. E vremea puritatii lui Ira Rinn si a listelor negre ale senatorului Joe McCarthy. A respingerii isterice a comunismului. Cam anii `50, pe care ni-i deconstruiesc, la o distanta de multe decenii, doi naratori pe care i-ati putea anticipa: Nathan Zuckerman si Murray Ringold (amintitul profesor de liceu). Scopul? Demistificarea personajului principal, a lui Ira adica, cel care esueaza sa isi esompeze agresivitatea in ciuda oricarei ideologii, in ciuda oricarei iubiri si in ciuda oricarui mentorat sustinut.

“In Gossip We Trust. Credem in Barfa. Barfa ca evanghelie, religia nationala. (…) McCarthismul ca prima inflorire postbelica a negandirii americane, care este astazi omniprezenta.” (p.396)

N-ai ce sa domolesti in lumea asta, tu esti singurul care – voluntar sau nu – se va modela capriciilor ei, asa primejdios cum a facut-o si Ira, ale carui bune intentii au cazut greu in conjunctura politica. Muncit in mine si fabrici, ajunge naucit interpret al lui Abe Lincoln, actor de radio al carui discurs e incarcat de o marcanta si utopica dorinta de a face bine. Urmeaza o nu tocmai indicata casatorie cu Eve Frame, o actrita faimoasa si de un rafinament mai ales social incontestabil, pe care Ira face greseala de a o raporta la simplitatea sa intima specifica. Starneste constiinta unor complexe materne si atat i-a fost.

M-am maritat cu un comunist este un roman plin de personaje aprinse, scuturate puternic de fixatiile postbelice care cereau credinta si devotamentul – sau, in orice caz, copia fara cusur a acestora – intr-o cauza umana. Cartea conteaza pe faptul ca individul e predispus decaderii nu din cine stie ce tragism, ci pur si simplu din cauza tendintei de a-si asigura postura de erou intotdeauna bizuindu-se pe omiteri ale adevarului, ca e marunt si ca daca nu o intelege din timp, nu face decat sa isi exhibe o inocenta ridicola.

Roth scrie matur, ironic, daruit unor teme mari, de care multi scriitori probabil ca se tem. Poate usor misogin, dupa cum e adesea acuzat, prin aceea ca nu insista decat pe doi poli ai tipologiei feminine, de data aceasta ca reactie la cartea nu chiar flatanta pe care sotia sa din perioada `90-`95, actrita Claire Bloom, a publicat-o la un an de la divortul de Roth: Leaving a Doll`s House: A Memoir. La fel cum a facut si Eve Frame in M-am maritat cu un comunist. In fine, o poveste din care scriitorul a iesit cu o imagine artagoasa, isterica si in general ostila. Sunt, insa, sigura ca ce-a facut Roth prin romanul sau n-a fost un atac la adresa lui Bloom, cat o demonstratie ca impuritatea vietii e singura care o face plauzibila. Ceea ce, sa fie clar, e insa departe de a semana cu o scuza.