- 2496
Va amintiti de cafe-lit.? Ne promitea acum cateva saptamani sa deschida o serie de prezentari ale unor autori postmoderni de limba germana; ce-a facut intre timp a fost sa renunte la eticheta unui curent artistic anume si sa se concentreze pur si simplu pe contemporani. Nu si-a schimbat, insa, gazda, ceea ce inseamna ca Brain Loft-ul e din nou nerabdator sa ne vada miercuri, 29 februarie, incepand cu ora 18, pretextul acestei intalniri fiind romanul Das Parfum al lui Patrick Suskind (si, evident, intrarea este libera).
Chiar daca nu aveti in biblioteca una din cele aproximativ 15 milioane de copii in care a fost vanduta cartea, e putin probabil ca Parfumul sa va fie un titlu cu totul necunoscut. Astfel, poate va amintiti ca romanul intoarce timpul in secolul 18, pentru a porni de la premisa intolerantei sociale fata de deviatiile congenitale ale unui individ numit Jean-Baptiste Grenouille: faptul ca personajul nu are miros corporal ii este suficient Parisului ca sa-l transforme intr-un paria. Apoi, desigur, urmeaza factorul declansator de actiune, anume nevoia antieroului de a-si compensa identitatea deficitara printr-un tertip a carui artificialitate nu poate semnala decat imoralitate atroce (ucide 24 de virgine pentru a crea o formula perfecta de parfum) si nu poate conduce decat spre un comportament obsesiv.
In esenta, o carte controversata si prin mesajul ei antikantian: sustine ca „abstractiunea estetica de cel mai inalt grad poate fi obtinuta prin cele mai primitive simturi” (Edith Borchardt).
Apoi, postmodernismul s-a infliltrat adanc in Parfumul, cantitatea coplesitoare de aluzii si apropierea de stilul pastisei, in esenta intertextualitatea culturala si literara incitand la o paleta extrem de larga de viziuni vis-a-vis de aceasta carte, care a fost abordata fie ca roman detectiv sau de aventuri, fie ca bildungsroman, ca alegorie politica (da, va puteti gandi la Hitler) sau ca roman filosofic. A derutat lectorii intr-atata, ca Gerhard Stadelmaier a scris in Die Zeit, nelipsit de malitiozitate, desigur, ca Suskind si-a conceput romanul in stilul „Fontane-Keller-Mann-Lenz-Grass-Boll-Hebel-Musil-Grimmelhausen-Dickens”.
In orice caz, publicat prima data sub forma de foileton in 1984, in Frankfurter Allgemeine Zeitung (si un an mai tarziu in format traditional), romanul Parfumul a fost in general foarte bine primit de critica europeana (intrand chiar in canonul literar in scolile germane), in vreme ce autoritatile literare americane au preferat sa fie ceva mai rezervate.
Mai mult, amintesc doar doi mari regizori - Stanley Kubrick si Martin Scorsese - dintre cei care aveau planuri legate de ecranizarea cartii, planuri pe care le-au abandonat totusi, sustinand ca romanul e „de nefilmat”. Cu toate acestea, cineva tot trebuia sa o incerce: germanul Tom Tykwer si-a lansat filmul Parfumul in 2006.
Per ansamblu, cartea lui Patrick Suskind (care, apropo, nu doar ca e romancier, dar scrie si proza scurta, e si dramaturg, critic si scenarist) a avut un succes aproape dubios de vast: a fost anume creata dupa o schema cu priza la degustatorii de cultura de masa sau, din contra, inca sunt multe aspecte de explorat in universul ei? Intriganta intrebarea lansata de cei de la cafe-lit., nu?