Omul care isi confunda sotia cu o palarie

Imi plac cartile care, printre randuri, risca ceva spatiu gol pentru mine, doar ca sa-mi dea satisfactia de a le scrie si eu insami. Imi plac cartile care au incredere in subtilitatea mea de cititor si care-mi fac moftul de a-mi trece cu vederea acele absurditati in care plonjez din cand in cand, tragand dupa mine orice prind in paginile lor. Ei bine, in Omul care isi confunda sotia cu o palarie am avut atata libertate de miscare, incat am ajuns sa ma intreb daca nu cumva se pune prea multa baza in sentintele mele. Totusi, nu am chiar ambitia de a-l substitui pe cel care imi spune povestile.  Adica pe naratorul recunoscut pe de-a-ntregul in neurologul si psihologul de origine britanica, stabilit in America, Oliver Sacks (aceasta pliere de imagine fiind explicata de autenticitatea continutului cartii, anuntata in prefata chiar de autor), pe care-l stiti probabil de pe copertele unor carti precum Muzicofilia si Trezirea la viata.

Mentionam mai sus niste „povesti”; ei bine, e un cuvant prea entuziast, la fel cum „studii” se arata cam resemnat pentru a lamuri natura acestei carti, care-si aproximeaza asezarea intre stilul beletristic si cel tehnico-stiintific.

Structural, cartea imbina 4 parti: Pierderi, Excese, Transporturi si Lumea celor saraci cu duhul, apropiind analogic intre ele situatiile unor oameni care si-au derivat involuntar realitatea si, daca e sa scap ceva politically incorect, normalitatea. Oameni bolnavi, de fapt chiar pacienti reali ai medicului Sacks, personaje de obicei fara peisaj, carora cartea nu cauta sa le inventeze ingaduinta unei integrari sociale (ei fiind de obicei ori autosuficienti ori incapabili sa-si inteleaga abaterile neurologice si implicit neafectati intr-un grad deranjant de acestea), cat are in plan sa le asigure nevinovatia de a fi altfel. Si daca Sacks e departe de a avea preocupari moraliste, daca nu se aliaza unei retorici extrasensibile, ce-i reuseste in chip stralucit in schimb este sa ne induca (important: nu prin intermediul limbajului) prohibitia de a ne amuza pe socoteala pacientilor, de a ne ingrozi de ei, de a-i vedea, in fine, ca pe nebunii caraghiosi ai lui Sacks.

La prima interactiune cu titlul acestei carti, nu m-am putut abtine sa nu-l las sa-mi sune metaforic. Omul care isi confunda sotia cu o palarie nu putea fi decat vag si intrigant si ascunzand, desigur, profunzimi care trebuiau bine cumpanite. Cand am ajuns in miezul povestirii omonime (parca pentru gustul meu prea nerabdator asezata chiar in primele pagini ale cartii) m-am gasit citind despre un om care literalmente nu distingea chipul unei femei de un accesoriu si care-si incurca piciorul cu pantoful. De fapt, nu putea intelege ideea de ansamblu, de colectiv, patrunzand lumea prin trasaturi izolate, mai mult deducand-o decat sesizand-o nemijlocit. „Vizual, era pierdut intr-o lume de abstractiuni neinsufletite”, ratiunea lui pierdea orice indemanare de a manevra chestiuni elementare, concrete. Traia, in schimb, ireprosabil prin muzica. Suferea de agnozie (tulburare manifestandu-se prin incapacitatea de a recunoaste persoane si obiecte). Dezamagitor insa ca povestea ramane cumva suspendata, se simte ca o stare si mai putin ca o cadenta narativa (si ma refer aici la chestiuni ce tin de finalul in coada de peste si la divagatiile cu simt artistic, cam timide).

Mai putin retinut a fost Sacks in Posedata (de aceasta data poposim in Excese). Sindromul (super)Tourette o face pe o femeie sa fie receptorul schimonosit al tuturor gesturilor, grimaselor apartinand celor din jur. Scena (caci e una singura) e cu atat mai impresionanta, cu cat se desfasoara pe strada, departe de linistea interpretativa a cabinetului neurologului. „Fiind toata lumea, femeia isi pierduse propriul sine, devenind nimeni”. Iar cand, dupa atata imitare, s-a umplut de ceilalti „a erupt intr-o regurgitatie vasta, pantomimica, in care identitatile infulecate ale ultimelor 50 de persoane o posedasera au tasnit afara”.

Nici nu se cere un exercitiu de imaginatie pentru ca intreaga intamplare se rupe chiar din sanul realitatii, nu e partea de talc a vietii, e viata insasi. Iar asta e valabil pentru toate cele 24 de situatii colectate de Sacks. Am gasit adevarate focare de sens, uneori neexploatate indeajuns. Am simtit ca Sacks se furiseaza, se abtine de la avantul din care literatura face o obligativitate , preferand in general sa stea in capsula explicabilului prin stiinta, si daca ajunge la indrazneli de impresie si simtire, de obicei se intampla vorbind in numele altor oameni de seama ai culturii universale (oameni siguri). Practic, Sacks manifesta sfiala de a se transforma intr-o fiinta fictionala, iar asta e pacat pentru ca e ultimul strop de care are nevoie cartea ca sa arate plina. Adevarul e ca el nu improvizieaza prea mult, iar asta poate din cauza vigilentei de a nu fantaza. Plus ca, in cele din urma e greu de crezut ca vrea sa ma invete medicina si de aici si rezervele lui. Am aflat cateva lucruri interesante si relativ accesibile din campul neurologiei, stiu acum ce e sindromul Korsakoff, ce e afemia, proprioceptiunea s.a.m.d., am facut intr-un „Postscriptum” comparatie cu alti pacienti in majoritatea capitolelor, dar ceva ma face sa cred ca rostul lui Sacks nu e doar sa reproduca realitatea si ca pastreaza pentru sine niste rezerve de care m-as fi putut bucura si eu.

Gemenii care comunica prin numere, femeia care nu-si poate simti propriul corp sau cea care auzea muzica de radio ori de cate ori inclina capul, barbatul care si-a sters cateva zeci de ani din viata, oamenii care si-au pierdut orice capacitate de a intelege cuvintele scrise sau vorbite, dar capabili sa inteleaga perfect mesajul din mimica – le cred pe toate pretexte. Dar, dupa cum spuneam si la inceputul articolului, ca cititoare, mi se da cam multa munca de valorificare. „Metafore nu doar pentru conditia medicinei moderne, ci si a omului modern”, dupa cum zice New York Magazine. De acord. Si totusi... ar fi putut fi mai mult.

*Carte oferita prin amabilitatea Librariei Humanitas Iasi.