Omar cel orb, inainte si dupa Zarathustra

Mai intai de toate, mi-e greu sa trec cu vederea faptul ca avem de-a face cu o carte in dezacord cu titlul sau, care spune prea multe din start, care inlatura neprevazutul si clarifica prea devreme mersul fictiunii, cu toate ca se presupune a fi ceva metaforizant in el. Figura de stil nu functioneaza, insa, si e de o ingenionizate ce lasa de dorit: Omar orbeste la sfarsitul romanului, “subtilitatea” fiind ca, de fapt, abia atunci reuseste el sa vada mai bine. Ca vederea ochilor e compensata de cea a spiritului… Cam prea dintr-o bucata pentru literatura serioasa.

Trecand, totusi, peste acest hop, Omar este un iranian mutat dintr-o religie in alta, fara a fi intrebat, un zoroastrian (despre cultul lui Zarathustra veti fi lamuriti intr-o accesibila prefata a cartii, semnata de insasi autoarea) dintre cei care s-au vazut cedand in fata religiei majoritare, siite, inspaimantat ca nu are prea multe de spus in fata fanatismului religios. Un personaj dezgustat de controlul absolut, pana intr-acolo ca atunci cand simte ca ar vrea sa si-l incerce pe Ghazal, sotia lui cea emancipata, prefera varianta exilului purificator, intr-o Europa de Est nu chiar precis localizata, dar care promite tihna dezghiocarii sinelui pana la miez: “Poate ca ratacirile lui de-aici, de pe un pamant nou, nu avusesera rost decat ca sa se afle ca lumea nu trebuia copiata la nesfarsit, ca in pastisele lui Godun, ci rescrisa, reinventata si, cateodata, facuta de la inceput.” (190).

Frumos zis, insa, plecand de la acest “caz”, trebuie punctat ca prea putin avem acces la spectacolul devenirii personajelor; Omar, de pilda, se cambreaza pe noi filosofii, e indreptatit sa o faca, dar asta se intampla intr-un mod obscur (desi rezultatele nu pot fi decat interesante: “Moartea nu e cine stie ce, baiguia Maradona, noi o facem sa fie.” (127), aceasta fiind replica unui domn de la pompe funebre!)

Dintre personaje, de cateva observatii nu va scapa nici Veterinara (individualizare onomastica aleasa tare prost, din punctul meu de vedere), femeia cu care Omar are o relatie timp de 10 ani, personaj ce nu se justifica prin niciun fel de evolutie in carte – apare brusc, cu o menire mult prea mare fata de ce as fi fost eu dispusa sa-i acord. Naratoarea ii ofera mai mult credit decat ar fi cazul, ne-o prezinta ca fiind seducatoare, cand de fapt nu ca nu e, dar nu ne-o apropiem in niciun fel, or asta e rece, inuman si irelevant, in cele din urma.

Apoi Ghazal, pe care am mai mentionat-o, e o figura viabila, numai ca in cea mai mare parte a cartii e desprinsa de focarul fictional reprezentat de Omar. Poate ca asta nu e, in cele din urma, chiar atat de relevant, Ghazal nuantand placut textul cu interventiile ei. Ca sa nu mai spun – daca tot am ajuns la capitolul participarilor bizare – de Shams, dervisul dansator (si preferatul meu, de altfel, in ciuda vizibilitatii sale reduse in cadrul ansamblului textual), de Eleonor, felina complice la topirile (literal!) lui Omar in tablourile din camera sa; imagini construite cu tact si duse de autoare exact pana la limita care demarcheaza eleganta de surplus.

Cartea e instructiva si are in mod clar un mesaj social. Modelarea religioasa, ciocnirile culturale, cadrele uneori dramatice, dar in general interesante in care e aranjat continutul romanului depasesc nivelul tatonarilor interculturale, pe care - indreptatiti sau nu - l-am putea banui. Cert e ca nu suntem la nivelul spoielilor cu atmosfera vag exotica. Cartea e despre zoroastrieni numai in masura in care dintre randurile acestora s-a nimerit sa-i fie servite autoarei cateva victime. Romanul nu imparte dreptate, ci pur si simplu isi scrie mahnirea de a fi dat peste diformitati sociale. Insa cam multe sacrificii pentru ca noi sa putem tatona acest mediu exotic: perspectiva comporta riscul de a neglija conturarea personajelor. Mai clar, cauza mare nu mai lasa loc maruntisurilor. Individualizarile sunt efecte ale interesului major de a vorbi despre orientalism, despre un mod nou de a intelege lumea, in vreme ce Omar – daca e sa vorbim despre personajul central –  e un caz izolat, o exemplificare sau cel mult o justificare, dar nu e sensul insusi al fictiunii.

Apoi, actiunea se dizolva pe mult prea multi ani, cu flashback-uri poate nu derutante, dar oricum incomod de dese, in ceea ce priveste efectul segmentarii romanul nefiind tocmai impecabil.  Anii '90, anii 2000, cu intoarcere la o copilarie indepartata, cu personaje incepute si nu cu totul incheiate. O compozitie alert asezata, cu minicapitole de 1-2 pagini; o alegere cu siguranta intentionata, fluidizarea epica fiind, desigur, scopul, atata doar ca s-a depasit acest stadiu, structura ajungand sa se subtieze.

Prezentul e destul de greu identificabil (cu toate ca primim instructiuni privind plasarea temporala, aceasta este camuflata, printre altele, de gramatica unui imperfect lipsit de precizie) si tocmai de aceea, poate, general valabil. E pur si simplu stindardul unor nelinisti surprinzatoare in contextul pretentiilor noastre civilizatorii, pe care le putem presupune a fi prelungite.

Rezumand, Omar cel orb e un roman curat, dar care sta destul de cuminte in banca lui, placut mai ales spre sfarsitul poate usor cam dramatic. Dar cum si realitatea o cere, se admite. Nu da buzna in sensibilitati uneori de neinteles pentru europeni ca noi. Un roman linistit, curios, dar cu limitele sale. Inca nu m-am hotarat daca acesta e sau nu un lucru bun.