- 2774
Oamenii lui Mihai Mateiu
Scriitorul targmuresean stabilit de 13 ani la Cluj-Napoca, Mihai Mateiu, ne propune prin acest debut literar de proza scurta 13 povesti de citeva pagini. Personajele sale sint, asa cum bine sugereaza si titlul cartii, nici mai mult nici mai putin decit niste simpli oameni. „Oameni" a aparut in 2011 la editura Casa de Pariuri Literare, in seria „Proza", colectia „Minutar". Cartea a fost lansata in Iasi vineri, 6 aprilie, la Libraria Carturesti, in cadrul editiei a saptea a Cafekultour.
Nu impresioneaza prin nimic. Nu sint nici eroi, nici personaje malefice. Nu au nici superputeri, nici povesti de viata uimitoare sau introspectii care te pun pe ginduri. Nu, singura „putere" pe care o sesizezi citind cartea este aceea a autorului de a decupa situatii de viata si a le reda cu claritatea unui film. Mereu am apreciat scriitura limpede, fara clisee, fara inflorituri si detalii inutile, fara imagini care nu fac decit sa ingreuneze lectura si fara incercari literare doar de dragul de a parea talentat.
Fiecare povestioara incepe printr-un detaliu, adesea o actiune, menit sa-ti stirneasca curiozitatea, sa te faca sa citesti mai departe. Oamenii lui Mihai Mateiu sint, cum spuneam, oameni simpli. Oameni cu joburi si vieti normale, cu hobbyuri, pasiuni si defecte, secrete si scirbe ascunse. Sint oamenii pe care ii cunoastem si noi, printre prieteni, vecini sau ciudatii din autobuz. „Cirligul" cartii este ca fiecare dintre cele 13 povesti isi prezinta personajul intr-un moment critic sau decisiv al vietii sale (mai putin „animal" si povestea celor doi batrini, pentru care momentul acesta a fost undeva in trecut, iar acum ne este descrisa doar viata lor ca o consecinta a respectivei intimplari). Mi-a placut precizia cu care descrie autorul senzatii si imagini. N-ai cum sa nu simti familiare chestii precum „scrisnetul ghetelor ii aminteste de alte vremuri" sau „apuca telecomanda de pe bufet si apasa expert butonul cu numarul 4". Si nu poti sa nu vizualizezi imagini atit de bine descrise ca „ramine o vreme singur, privind copacii smulsi din bezna de sclipirea intermitenta a girofarului".
Este de apreciat si cum autorul isi adapteaza stilul narativ dupa situatia descrisa. In povestirea „Mos Craciun”, de exemplu, Mateiu intra in mintea copilului – personaj. Astfel, descrierile sint facute parca de fetita, cu obiectele de pe masa (pahare, sticla, stiva de farfurii) comparate cu o cetate si ai sai ostasi. Cel putin pina cind actiunea se centreaza asupra Mosului, unde se schimba situatia. Imi place si ca nu incearca sa transmita nimic atunci cind nu are, ca textele nu au neaparat o morala sau un mesaj ascuns. Sint doar povesti si atit.
***
Pina la urma, cartea lui Mihai Mateiu este una simpla, simpatica pentru un debut literar si dupa care, chiar daca nu ramii cu nimic, nu poti nici sa spui ti-ai pierdut vremea citind-o. Si, inca o data, autorul poseda o stralucita capacitate de a descifra si descrie comportamente, situatii si imagini - care cu siguranta ii va prinde bine in viitoare publicatii. Din punct de vedere al mesajului dar si al tehnicii narative, povestirea „duminicile" m-a impresionat cel mai mult. Nici „bunica murind" nu este de trecut cu vederea.
