O fereastra intunecata, o poveste dark

In mod normal as incepe cu un scurt rezumat, dar am realizat ca nu prea pot sa scriu unul pentru ca mi-ar fi imposibil sa surprind toate fatetele textului. Asa ca asupra continutului ma voi opri dupa ce aruncam o privire asupra semnificatiei titlului, pentru ca acest element m-a facut sa vreau sa citesc romanul inca dinainte sa stiu care e tema abordata. Trebuie spus de la inceput ca este titlul cartii scrise de unul dintre naratori (Edi Florian), informatie ce nu trebuie trecuta cu vederea. Daca incercam sa descifram semnificatia simbolului, vedem ca acest intuneric trimite cu gandul la izolare, la imposibilitatea de a evada; este anulata orice posibilitate de a intra in legatura cu un „dincolo” mai bun. Fereastra poate fi o deschidere atat spre trecut, cat si spre viitor, ambii „vecini” ai prezentului fiind la fel de obscuri. La pagina 175 aflam si motivul pentru care trecutul e intunecat: „nici pana azi nu se stie, adica nu se vrea sa se stie ce s-a petrecut in perioada aceea”; e vorba despre perioada interbelica. Si daca fereastra spre trecut e intunecata, cum am putea spera la un viitor cu adevarat luminos?

Evit sa fac un rezumat si pentru ca romanul e fragmentat si se aud mai multe voci narative decat ne-am fi asteptat; poate de aceea, in momentul in care am citit doar cateva fragmente nu am realizat cu adevarat despre ce este vorba si cine vorbeste. Pentru a avea, totusi, o idee asupra subiectului, va spun ca sunt aduse impreuna doua lumi, una din trecut si una din viitor (aparent diferite, dar la fel in esenta). Mircea Batranu e captiv in lumea viitorului nu foarte indepartat, intr-un Bucuresti distrus de Marele Cutremur si bantuit de niste fiinte parca desprinse din cosmaruri, numite Rauvoitori sau Neoameni. El il intalneste pe Edi Florian, un detectiv particular evreu din perioada interbelica, victima a pogromului din Bucuresti. Ei sunt doi dintre naratori; mai sunt insa si Semplista (sotia lui Mircea), Olguta (sotia lui Edi) si inca o voce careia nu-i putem alatura nici un nume, dar care vine din contemporaneitatea noastra, dintr-un prezent care nu se deosebeste cu nimic de ce a fost si de ce va fi.

Avem o poveste in poveste (ambele cu o atmosfera la fel de sumbra si apasatoare), o poveste in rama, ca rama unei ferestre prin care, indiferent din ce parte privesti, nu vezi decat un vast... nimic. Intunericul pleaca de undeva din trecut si se intinde fara jena pana departe, in viitor. Mai mult decat atat, autorul ne ofera si o scurta piesa de teatru ai carei protagonistii sunt Ion Antonescu (o sluga supusa) si Hitler („Stapanul”, cum il numeste maresalul). Sunt niste dialoguri care bat spre ridicol, dar cu un substrat cat se poate de tragic. Se spune ca unii oameni nu au nevoie de motive ca sa faca rau; nu si personajul-Hitler, de aceea, motivatia lui pentru declansarea razboiului pentru „purificare” e aberanta, mai ales ca genocidul nu are scuza. In plus, romanul capata inca mai multa veridicitate datorita unor interviuri reconstituite, cand sunt aduse in prim-plan victime ale pogromului.

Tema abordata de Florin Irimia este una grava si deloc usor de digerat: asumarea unui trecut care deranjeaza, care nu ne place pentru ca distruge aura de inocenta ce ofera oamenilor impresia ca nimic rau (mai ales ceva asemanator Holocaustului) s-ar fi putut intampla aici („In lipsa memoriei, trecutul poate lua orice infatisare”, p 30). Dupa cum a punctat foarte bine Adrian Cioflanca – si dupa cum putem afla si singuri daca stim unde sa citim – parti ale romanului, lumea lui Edi si a Olgutei seamana terifiant de mult cu marturiile adevaratelor victime ale acelor vremuri. Mai mult, ce se intampla in viitor nu e doar o distopie (personal, „poveste horror” mi se pare o descriere mai potrivita), este imaginea in oglinda a trecutului: aceeasi cruzime nejustificata, nelipsita prezenta a „neoamenilor” (desi sub alte forme), aceleasi mormane de cadavre lasate pe strazi (pe care nimeni nu le baga in seama), aceeasi placere sadica de a asista la executii.

Imi spunea cineva cu cateva zile in urma ca a ajuns la jumatatea romanului si inca nu a gasit nici un motiv pentru care sa-i placa. N-am stiut ce sa-i spun atunci pentru ca nu aveam inca o parere clar formata; dar acum pot. Eu cred ca O fereastra intunecata nu e o carte despre care sa spui cu usurinta ca iti place; eu nu pot pentru ca am fost mereu constienta de faptul ca nu e vorba doar de fictiune (cum sa spun ca-mi place sa-mi imaginez de exemplu strazile Iasului acoperite de cadavre?). Defekt nu mi s-a parut greu de citit, dar daca m-ar lua cineva mai repede, nu as putea sa vorbesc prea multe despre el; mi-a placut, dar nu mi s-a parut ca ar putea provoca reactii puternice. Situatia e cum nu se poate mai diferita acum. Daca in Defekt pare sa fie ceva care iti da coate sa te mai uiti si dincolo de ironie (nefiind totusi obligat sa faci acest pas inainte), al doilea roman da impresia ca te ia de guler si urla la tine sa nu mai fii ignorant, sa deschizi ochii spre ceea ce s-a intamplat (si se poate intampla oricand din nou, desi sub o alta forma).

Pot sa spun, in schimb, ca mi-a placut structura textului. Ritmul este alert si nu te lasa sa respiri; din acest punct de vedere nu mi s-a parut greu de citit si nu am putut sa las cartea din mana decat o data. Cum spuneam si mai inainte, textul e fragmentat si nu stii intotdeauna cui ii apartine vocea care nareaza (de aceea cine va incerca sa citeasca doar anumite pasaje nu va intelege mare lucru). Cititorul e purtat in diferite lumi, rupte din realitate, cosmaruri si delir si doar tarziu afla cine sunt de fapt protagonistii. Totul trebuie citit cu atentie pentru a putea face conexiunile necesare si pentru a nu te pierde dincolo de real. Vocile se suprapun uneori si toate au acelasi ton, fiecare vorbind despre tragedii care le-au marcat vietile.

Cat priveste limbajul folosit, sunt parti care ma determina sa nu recomand romanul pudicilor. Sa nu va asteptati acum sa gasiti nu stiu ce orgii descrise acolo, dar violurile sunt la ele acasa in situatiile in care oamenii isi pierd simtul ratiunii. Nu se pune accent pe asta, dar stiu ca sunt persoane deranjate mai mult de un limbaj fara perdea decat de scenele de tortura. Deja am avut ocazia sa vad sprancene ridicate si priviri stanjenite, deci beware! In plus, aveti in vedere faptul ca acolo unde limbajul pare „cuminte”, mesajul e poate cel mai dur.

Ma voi opri aici, dar nu inainte de a mai mentiona doua lucruri. Primul ar fi ca in text ne intalnim si cu Eminescu, o prezenta neasteptata, dar placuta, care ofera – in aparenta – un scurt moment de respiro. Si al doilea: cred ca fiecare cititor va ajunge la propria concluzie si va aprecia sau nu romanul. Eu raman la parerea mentionata mai devreme; nu e o carte scrisa sa iti placa, ci ca sa te faca sa gandesti si sa incerci sa afli mai multe despre trecutul care inca ne afecteaza prezentul.

* Cartea O fereastra intunecata poate fi cumparata cu cel mai mic pret de aici.