- 9042
Nimic nou pe frontul de vest
Cartea lui Erich Maria Remarque este foarte apreciata, fiind considerata drept una dintre cele mai importante carti din literatura universala ce trateaza tema razboiului, desi, in definitiv, acum nu spune nimic nou. Ca viata e grea si nedreapta, stim cu totii deja. Ca sintem capabili de multa violenta ori ca anumite situatii pot scoate la iveala fiara din noi, si asta stim deja. Ca razboiul, aceasta inventie absurda a omului, dezumanizeaza si scuza orice, si acesta este un fapt stiut, precum si cel ca soldatii din transee nu sint niciodata cei care trebuie sa se razboiasca. Sint lucruri stiute. De unii chiar traite. De altii doar auzite. Oricum, sint lucruri scrise deja de multi autori.
Remarque le-a trait, fiind inrolat in armata la doar 18 ani, si le-a povestit in 1929 (an in care Hemingway a publicat Adio, arme), cind a aparut romanul Nimic nou pe frontul de vest. Cartea s-a bucurat de succes, fiind apreciata tocmai pentru ca era una dintre primele carti ce vorbeau despre adevarata fata a razboiului, venind in contradictie cu scriitura propagandista de pina atunci.
Astfel, la aproape un deceniu dupa terminarea Primului Razboi Mondial, Erich Maria Remarque a indraznit sa publice o carte despre ororile razboiului si despre generatia lui – a soldatilor trimisi pe front la 18 ani, poate si mai devreme, care cresc, se maturizeaza si se formeaza intr-un spatiu si timp atit de violente. Despre niste tineri care, dupa ce vreme de patru ani au invatat sa ucida, se intorc dupa razboi la nimic si devin niste inadaptati. Fireste, cei putini care apuca sa se intoarca.
Paul Baumer, Albert Korpp, Fredrich Muller si Haie Westhus sint exponentii generatiei lor: niste baietandri de 18-19 ani ce devin, peste noapte, soldati. Baietandri pe care razboiul si realitatea crunta ii schimba. Baietandri care lupta nu dintr-un patriotism inaltator, ci pentru ca asa trebuie. Pentru ca altfel ar fi ucisi. Baietandri care devin animalele speriate ce fug care incotro pe un cimp animat de fulgere si trasnete. Sau, in acest caz, de sunetul obuzelor: „Razboiul ne-a stricat, nu mai sintem buni de nimic. [...] Nu mai sintem tineri. Nu mai vrem sa cucerim lumea. Sintem niste fugari. Fugim de noi insine. De viata noastra. Aveam optsprezece ani si incepeam sa iubim lumea si existenta; dar a trebuit sa le impuscam. Primul obuz care a explodat ne-a lovit in inima.”
La inceput ei sint niste copii aterizati pe front, care o data ce dezbraca uniforma voluminoasa si grea redevin niste baietandri cu picioare subtiri si fara prea multa putere: „Ma uit la cizmele mele. Sint mari si butucanoase, cu pantalonii viriti inauntru; cind stai in picioare, pari gras si voinic in burlanele astea. Dar cind ne ducem la scaldat si ne dezbracam, avem deodata iarasi picioare subtiri si umeri ingusti. Atunci nu mai sintem soldati, ci aproape baietandri; n-ai zice ca putem cara ranite.” Spre sfirsitul romanului, insa, dupa ce au fost macinati de atita moarte, ei devin in primul rind soldati, uitind sa mai fie oameni: „Sintem soldati si numai dupa aceea, intr-un mod bizar si oarecum rusinos, indivizi”.
Desi lumea fictionala ilustrata de Erich Maria Remarque este una cit se poate de realista si de posibila, desi autorul reuseste sa surprinda destul de bine trairile interioare ale protagonistului, totusi, cartii ii lipseste ceva. Mai precis, profunzimea si stilul original care sa ii individualizeze scriitura lui Remarque. Astazi este doar o alta poveste despre razboi. Una care spune lucruri pe care noi le stim deja. Si le-am aflat de la altii care le-au spus mai frumos. Mai puternic.
