- 4768
Montauk – Max Frisch
Cred ca, in scris, a sta pe linia dintre fictiune si realitate, in masura in care le putem considera separate, este mai curajos decat a scrie doar pe una sau pe cealalta, atat cat e posibil. Intai, este un act mai curajos pentru ca autorul isi asuma riscul de a se trada mintind. Apoi, pentru ca si-l asuma pe cel de a plictisi autodezvaluindu-se (sa nu ne pacalim ca autoanaliza prezinta pentru cineva din exterior un interes in sine). De aceea, povestirea care da titlul volumului Montauk are cu atat mai multa forta: preciziei lui Max Frisch i se adauga echilibrul intre cele doua tipuri de realitati. Personajul creat in Montauk, pe numele sau Max Frisch, descompune si rescrie ceea ce numeste My Life as a Man - dupa titlul unui roman de Philip Roth: "As vrea sa stiu ce pot sa aflu, scriind sub constrangerea artei, despre viata mea ca barbat."
Excursiile in Long Island (Montauk este varful nordic al peninsulei), impreuna cu Lynn par sa declanseze introspectia, prin urmare, o aventura tarzie, interiorizata cu acel soi de resemnare pe care-l numim intelepciune. A reduce naratiunea la o criza de vasta inseamna, folosind tot un motiv din cartea lui Frisch, to overlook. A privi de deasupra, a nu putea vedea detalii, a privi superficial, a trece peste, a neglija. Tonul precis si direct al lui Max Frisch poate, de asemenea, sa induca impresia ca "asta e tot", cateva fragmente de biografie, interpretate elegant. Dar vorbind despre sine sau despre un personaj care ar putea fi el, autorul scrie despre faramitarea generala a omului in secolul vitezei, cum ne place sa il numim, despre risipire si angoasa. Cine sunt, ce caut aici, de ce sunt, trebuie sa fiu, ce stiu eu despre mine - acestea sunt intrebarile care traseaza o dimensiunea celor povestite. In fine, nu trebuie ignorat aspectul moral al povestirii, in sensul ei filosofic: ce trebuie sa faca un om ca sa fie fericit, ce inseamna a fi bun, ce rost are fericirea.
In continuare, excesul rationalist este criticat in povestirea Omul apare in Holocen. Toata stiinta domnului Geiser, adunata in taieturi din ziare si din Biblie, admiratia lui nostalgica fata de teorema lui Pitagora, increderea in ratiune sunt spulberate de o furtuna prelungita. Meditatia lui are luciditatea celor care nu mai cred si nu mai spera, e sardonica si descurajanta. Surprinzator, descurajarea e reconfortanta, tonul sec bucura.
Acelasi umor se observa in ultima povestire, Barba-Albastra, un dialog in care domnul Schaad, imperturbabil, vorbeste despre toate sotiile sale. Personajul este incantator, iar dialogul pare, pana la surpriza finala, un interogatoriu veritabil:
" - E corect, asadar, domnule Schaad, daca spunem ca viata anterioara a acestei femei va era intrucatva cunoscuta?
- Am iubit-o.
- Nu aceasta a fost iîntrebarea mea, domnule Schaad.
- Am iubit-o.
- Ati mai spus asta.
- Am iubit-o."
Cred ca este cel putin un punct comun al acestor trei povestiri: criza identitatii. Felul in care personajele se recunosc sau nu se recunosc pe ele insele, raportarea lor la o realitate instabila, nesatisfacatoare, renuntarea la iluzii - sunt temele pe baza carora Max Frisch stabileste morala. Fara sa fie dogmatic, fara sa ofere solutii, scrie elegant despre declin, iar stilul impecabil te poate face sa gasesti confort intr-o carte rece si spinoasa.
