- 3814
Matei Brunul – omul sau marioneta
Scris pe doua planuri, unul al prezentului si celalalt al trecutului, un trecut sumbru de care protagonistul ajunge sa se simta deposedat din cauza unei amnezii, ultimul roman al lui Lucian Dan Teodorovici este asa cum il asteptam. Cu acea „coloana vertebrala” de care au nevoie romanele bune pentru a-l prinde pe cititor, a-l scoate din gaoacea sa si a-l preda unei lumi noi, una fictionala.
Matei Brunul este un roman despre perioada dictatoriala, este un roman despre victimele si calaii acelei perioade, despre supravegherea individului, a privarii de libertate, atit de gindire, cit si libertate fizica, despre cum istoriile mari influenteaza istoriile mici, personale. Tonul grav sau serios este pe alocuri intrerupt de amintirea pieselor de teatru cu marionete, o alegorie la ceea ce s-ar numi a da viata.
Ca in spectacolele cu papusi, cel care minuieste trebuie sa coordoneze miscarile marionetei. Avem nevoie de doua personaje, unul iscusit care sa indeplineasca munca de manipulare si unul slab, care sa se lase in voie atirnat de sforile unei vieti ivite ad-hoc. Ca in spectacolele cu papusi, cel care minuieste nu trebuie sa aiba neaparat un chip, acesta poate sta in umbra actiunilor celui minuit. In fapt, el se poate bucura de roadele muncii sale, isi poate atribui dreptul de a fi creat spectacolul, de a-l fi implementat. Ca in spectacolele cu papusi, cel minuit renunta, de parca n-ar fi in cunostinta de cauza, la o cale proprie, altminteri in afara sforilor, orice legatura sau cunoastere a inconjuratorului fiindu-i refuzata.
Asa cum afirma Koselleck, este foarte usor a-i clasa pe ceilalti drept dusmani dupa criteriile proprii. Exista o serie de forme de includere si de excludere ale individului intr-o societate care nu este dispusa decit sa dea lectii de buna purtare. A-l cataloga pe celalalt drept neom este pentru a te legitima pe tine un soi de supraom. Egalitatea indivizilor se pierde in contextul dizolvarii atributelor. Locul Providentei ca instanta ultima este luat de umanitate, de societatea care s-a autoproclamat atit obiect, cit si subiect al propriei istorii.
Centrul de greutate al romanului este intr-o oarecare masura pierderea de sine a omului si reintegrarea intr-un sistem impus, insa acelasi om se trezeste in fata aceleiasi greseli, in fata aceleiasi inexplicabile incercari de a sari gardurile realului, de a forta mina posibilului si a-si incerca libertatea promisa. Matei Brunul se trezeste calcind pe aceiasi pasi, pe aceeasi carare batatorita, dintr-un fel de impuls sau reflex pe care-l are omul in modul de a-si incerca existenta. Omul este un anonim al destinului, insa un important pion al sistemului. Integrarea si supunerea trebuie sa faca parte din firea sa. Intotdeauna individul trebuie sa se supuna unei naturi mai presus decit el, trebuie sa fie fidel, sa creada si sa respecte. Fiecare om in parte trebuie sa apartina epocii in care traieste, trebuie sa se identifice cu perioada in care traieste pentru a se integra.
Matei Brunul ajunge omul pur prin aceea ca uita, ii sint sterse complet din memorie doua decenii, printre care unul dintre ele, cel in care este fortat sa suporte o penitenta greu de imaginat. El nu numai ca uita tot ceea ce a trebuit sa suporte din cauza sistemului, ba chiar uita ce presupune acest sistem, trezindu-se ca nou intr-o dimineata in urma unui accident. Se trezeste la virsta de 37 de ani cu amintiri proaspete de la 16 ani. Factorii care contribuie la recuperarea lui sint o serie de minciuni, de informatii cu portia, de ingradiri, de discursuri cu scop de a-l modela, a-l forma de la capat. Omul cel nou ajunge o unealta in miinile binefacatorilor sai, a prieteniilor angajate de partid, a unei iubite pe care i-o imprumuta partidul. Omul cel nou trebuie modelat de alta mina de om, trebuie reintegrat cum integrezi o papusa de lemn intr-un spectacol, trebuie sa se poata apela la ea de fiecare data cind aparitia ei in scena se apropie, de fiecare data cind minuitorul are glasul si miinile pregatite pentru a-i coordona jocul. Oamenii se catara unii pe altii pentru a supravietui, pentru a iesi la limanul de pe care nici un urlet nu mai razbate, in care toate piesele din marea masinarie trebuie sa functioneze impecabil.
Romanul Matei Brunul aduce inca o dovada a faptului ca atunci cind nu esti constient decit de tine, o constienta asa-zisa superioara te poate scoate din lumea ta, din propriile ginduri, trairi si te preda, te face victima unei trairi universal-istorice, unei suferinte generale, pentru a nimici acea nevoie personala de mintuire, de regasire a sensului propriu.
