Macabrul cimitir din Praga

Avand o admiratie fata de acest om de litere, i-am parcurs lucrarile Insula din ziua de ieri, Numele trandafirului, Baudolino, Romanul unui tanar romancier plus alte doua tratate de specialitate (in care scrie ca profesor de semiotica si interpret literar) Limitele interpretarii si Lector in fabula si astfel am ajuns la concluzia ca si-a faurit un calapod, un plan bine structurat ce se afla in spatele operelor sale literare. Aceasta structura, schela romanesca, are numeroase efecte pozitive in lectura si-l atata pe cititor, ii starnesc poftele pentru citit in sensul cel mai bun al cuvantului. Structura de care vorbesc se inscrie mai mult in acel stil propriu care-l face de recunoscut, oarecum un timbru al scrisului dupa care ne dam seama ca Umberto Eco e cel care a scris.

In primul rand, cred ca e necesar sa amintesc de “ingredientele” comune tuturor operelor lui Eco plecand, fireste, de la Cimitirul din Praga. Unul dintre aceste “tertipuri” ar fi vocile care duc firul epic de la inceput pana la sfarsit. Avem astfel o relatare la persoana intai a lui Simonini (personajul principal), o confesiune a sa intr-un jurnal cu caracter de re-amintire, de auto-ingrijire a bolii (la recomandarea lui Sigmund Froide- al universului nostru psihanalistul Sigmund Freud) si in aceeasi masura un dialog cu unicul sau prieten (care este imaginar si e reprezentat de jurnalul ca atare). Un al doilea povestitor este abatele Dalla Piccola care tine un jurnal de asemenea, transformat intr-o serie de epistole catre Simonini, personaj care se regaseste “viu” in roman, dar care e ucis de Simonini si “adus la viata” tot de acesta printr-o dubla personalitate (initial necesara pentru deghizare si care se manifesta patologic pe parcurs) si travestire.

Ar mai fi un Narator care ne scrie despre jurnalele celor “doi” si un supra-narator care il are in vizor tocmai pe Narator pentru a face povestirea cat mai clara. In unul din acesti doi naratori banuiesc ca se afla personajul nenumit Umberto Eco si asta deoarece el reconstituie personaje istorice (mai putin Simonini, dupa cum ne atentioneaza in incheierea cartii, singurul personaj de altfel care e inventat de el si care exista si astazi-misterios, nu?) Asadar, ar fi patru voci ce ne tin in suspans pe unul si acelasi fir narativ. Nu stiu daca acest mod de relatare este doar inventia lui Umberto Eco, dar cert e ca piemontezul meu preferat se descurca de minune la acest capitol.

Urmeaza o alta caracteristica marca Eco si aceasta este desemnata de vertijul listei, cum o numeste insusi autorul. Aici stiu ca e o metoda preluata, Umberto Eco fiind placut impresionat de modelul listelor lui Borges in special, care la randul sau il preia de pe la altii. In romanul pe care-l am in vedere am gasit un numar impresionant de retete culinare din Italia, Franta, Germania si Anglia, un numar redutabil de personaje ce apar in nenumaratele comploturi, tradari, revolte, crime; as mai adauga multimea restaurantelor, localurilor rau famate, a tavernelor, a scriitorilor (Eugene Sue, Victor Hugo, Emile Zola etc) conspirationisti etc. Placerea vine de acolo ca multe dintre aceste liste nu sunt inventate, ci istoria magna este sursa de inspiratie a prozatorului, dupa cum am mai afirmat deja.

Titlul are o deosebita importanta si face aproape cat trei sferturi din tot romanul, o afirmatie pe care o asum ca pe o analogie, fireste.