Ma numesc Fowles si cedez povesti

Daca in plina libertate artistica, chiar in miezul unei degringolade a strictetilor literare – n-am dubii, n-aveti cum sa nu ghiciti in acest ocolis secolul XX - un autor se incumeta sa ne deschida povestea unor personaje in mod traditional impotmolite intr-o cumintenie care da bine, dar care le rastalmaceste sinele, suntem indreptatiti sa cautam a distinge ceva sagalnic in gestul lui, o oarecare doza de prevedere in abordarea noastra fiind indicata.

Caci toata zarva acestui roman este pe tema lui CUM, si nu a lui CE, tendinta observabila inca de la inceputurile modernismului (oricum, cu Iubita locotenentului francez ne intindem pana in postmodernism), care nu doar ca admite, dar chiar incurajeaza joaca scriitorului cu forma literara, pe care acesta incearca sa o faca pe cat posibil de seducatoare si de stimulanta. Nu ca Fowles si-ar fi adunat in pripa personajele sau ca premisa unor amestecuri indraznete de clase sociale din perioada victoriana nu ar fi ea singura indeajuns de plina de seva narativa, ci ca autorul are de adaugat acestor uzante literare niste idei aparte, spuma de teorie literara deghizata in lejeritatea unor observatii ce nu se vor neaparat pretioase.

Dar sa o luam pas cu pas si sa cunoastem intai pretextele. Dintre toate, Fowles a ales intai anul 1867, orasul Lyme Regis, la pachet cu niste nume (macar ele) intru totul respectabile: cel al aristocratului Charles Smithson si cel al logodnicei sale cu origini burgheze, Ernestina Freeman, Sarah Woodruff, fosta guvernanta si de curand insotitoarea unei doamne care face afaceri de tipul caritate contra rai, apoi mai e medicul cu vederi largi, Grogan, precum si Sam si Mary, servitori cu intentii serioase, zic ei. Vizite potolite, conversatii grijuliu aranjate in minte inainte de a fi rostite, o viitoare sotie potrivit de frumoasa si spirituala si nu putina avere  – toate il sting pe Charles, recomandandu-l drept un arhetip victorian. Cum din descrierea lui ar fi greu de depistat un element care sa declanseze o intriga serioasa, ne indreptam atentia spre personajul de o atat de clara pregnanta, ca a avut trecere pana si in titlul cartii, Sarah sau „biata Tragedie”, cea care variaza intre iubita si tarfa locotenentului francez – cum ai da-o in acele timpurile, la fel de ingrijorator si defaimator.

Presimtindu-i inca din expozitiune intruziunea intr-un cuplu fata de care initial ne este sprijinita simpatia, Sarah functioneaza gresit si o dezvaluie cu usurinta; desigur, gresit fiind un termen a carui acceptiune era atunci colectiv delimitata, mult mai viguroasa decat astazi. Sarah, pe care inca din prima scena o vedem izolata pe un dig, imbracand o moda intamplatoare, purtand intotdeauna gesturi bolnavicios de abstracte (simte in permanenta nevoia contactului vizual cu marea) si penduland intre inclinatia ei de a se transforma intr-o fiinta pur intrinseca si pornirea de a oferi o reprezentare de-a dreptul agitata a sinelui ei, ea e cea care indrazneste sa rupa simetria vremurilor victoriene. Nici macar Charles nu ii poate patrunde noima, cu toate ca apropierea de Sarah, in parte justificata de cura psihanalitica pe care acesta vrea sa i-o aplice, il surprinde in superioritatea salvatorului. Dar Sarah nu vrea sa fie salvata; din contra, ea „lucreaza” sfidator la vina ei: „- Ca sa te pedepsesti? (...) - Ca sa fiu ceea ce m-a silit viata sa fiu. O procrisa.”. Ea vrea sa fie parte activa a destinului ei, chiar si cu pretul de a-l ajuta sa o duca spre pierzanie. Nu-i atribuie nimic din existenta ei lui „asa a fost sa fie”, devenind de-a dreptul suparatoare pentru alte personaje prin ostentatia cu care ii da avant depresiei si prin neobisnuita ei lipsa de nevoie de recunoastere (thymos), o adevarata bizarerie in epoca ei, pe fondul atat de aglomerat al industrializarii si al imblanzirii monarhiei ce face sa fie relativ rezonabila pretentia oricui de a i se admite social individualitatea.

Simplu de tot fie spus: un roman in care personajele apar si dispar la timpul potrivit, imbinandu-se nu mai mult decat ar face-o in bunul-simt al realitatii si pastrand intre ele acea distanta a incomunicabilului. Fara ingemanari nelalocul lor. Dar cel mai important – un roman manuit de un narator care inainteaza spre un contract actualizat cu cititorul: se dezlipeste de naratiune apreciindu-si lipsa autoritatii prin reversul monedei, care se intampla sa fie unul cat se poate de avantajos personajelor investite astfel cu suprematia tuturor gesturilor lor fictionale.

Iar asta cu toate ca in primele capitole nu prea am avut rabdare cu interventiile cam incapatanate ale unui narator care strica parca tot tabloul beletristic venind dintr-o alta lume, in care el parea preocupat doar de – tare stanjenitor atunci – a-si scuza prezenta. Dar nu era doar un paradox plicticos.

„Habar n-am. Istoria pe care o povestesc e in intregime imaginata. Aceste personaje create de mine n-au existat decat in mintea mea. Dar m-am prefacut pana acum ca stiu ce-i in capul personajelor mele si ca le cunosc cele mai tainice gandiri”. Carevasazica ne-a cam pacalit, asta ca sa cadem in pacatul de a-l dispretui usor, iar cand colo el sa dea lovitura de gratie anulandu-se singur. Toarna multa poveste, cititorul se cuibareste in ea si apoi i se spune ca totul e o nascocire, ca n-are sens sa creada in realitatea ei si ca el, naratorul, nu are de oferit indrumari pentru ca imaginatia si-a cedat tronul lucrului imaginat. 

Astfel, personajele sunt lasate sa inventeze ele insele variante ale povestii, demonstrandu-ne ca si acestea sunt viabile, cel putin la fel nimerite ca cele ale autorului profund indreptatit sa compuna. Fictiunea degenereaza din primul moment in care este spusa, „Limbajul este cel care vorbeste, nu autorul”, dupa cum anunta si Roland Barthes „moartea autorului”. Atata doar ca, spre deosebire de structuralistul francez, Fowles nu plateste aceasta moarte cu „nasterea cititorului”, ci prefera, usor conservator, sa-si asigure, dupa cum am mai spus-o, personajele de intreaga lor putere de actiune creatoare. Cu toate acestea, nu i se poate reprosa ca-si negjijeaza cititorul, caruia ii face de fapt toate capriciile: „Unica modalitate prin care, daca o adopt, nu pot fi acuzat ca m-am amestecat in infruntarea ce va sa vina, este sa infatisez doua versiuni ale acesteia (n.e. povestii)”. Romanul se bifurca, facand plauzibile asteptari sever diferentiate intre ele prin subterfugiul finalului dublu (de care nu s-a sfiit nici ecranizarea din 1981, cu Meryl Streep si Jeremy Irons).

Nu strica sa-l cititi! Apropo, e de gasit la Polirom, in colectia Top 10 +.