- 2359
Limba in care a scris Socrate
Se spune ca e o mare reusita pentru acela care reuseste sa transmita cele mai sofisticate probleme pana si copiilor de cinci ani, sa le explice in asa maniera incat sa aiba habar despre ce-i vorba. Sunt de asemenea anumite lucruri care ne privesc pe toti, dar de ele se ocupa doar o mana de oameni care au satisfactia de a-si petrece timpul prin laboratoare si biblioteci. Am fi revoltati daca cineva ne-ar demonstra ca legea e in mana hazardului sau ca dreapta ori stanga nu exista pentru toti oamenii. Intr-o carte sunt adunate eseuri stiintifice pe limba noastra, a neinitiatilor, din care pot fi scoase explicatii pe care le cautam zilnic prin intrebari banale, de pilda de ce nu ne gasim joburi pe Marte inca? Eventuale raspunsuri aflam in cartea Stiinta viitorului, publicata la Editura Nemira in anul 2012, antologie coordonata de Max Brockman.
Una dintre dilemele cu care s-au confruntat savantii, aproape dintotdeauna, este informarea si punerea la indemana a cercetarilor si descoperirilor facute intr-un domeniu la care nu are acces vulgul (vulg, lume in general, multimea de oameni, fara vreo intentie peiorativa). E oare necesar sa ne amintim anecdota in care se spune ca o femeie varstnica a ras de Thales din Milet pentru ca a dat prin gropi scrutand bolta cereasca? Povestirea are mai multe versiuni: una ca a cazut intr-o groapa, alta ca a cazut intr-un put. Pentru cea de-a doua exista o explicatie stiintifica: Thales nu a cazut, ci a intrat de bunavoie/nesilit de nimeni cu un scop bine stiut, acela de a se folosi de intunericul dinauntru pentru observarea planetelor sau a satelitilor pe timpul zilei.
Antologia coordonata de Max Brockman, numita Stiinta viitorului, din colectia Anticipatia de la editura Nemira, aparuta in 2012, tocmai rolul acesta si-l asuma: sa aduca la cunostinta, pe intelesul tuturor, stadiul la care se afla ultimele studii stiintifice si ce anume se va cerceta in viitor. Ce-i drept, cu toate ca se presupune ca e o trivializare a stiintei (inca o data imi fac cunoscute intentiile, a trivializa ia in acest caz un sens pozitiv), aceasta incercare e, totusi, indoielnica. De ce? Pentru ca ea presupune ca majoritatea oamenilor au notiuni generale de biologie, chimie, fizica etc. Prin notiuni generale inteleg ca (mai) avem habar de ce sunt acelea un genom, fenotim, gena, hormoni, glanda pineala etc. Zic, deci, ca n-ar fi pe intelesul tuturor, ci pe-al acelora care au mai trecut pe la scoala si n-au adormit la ore cand profesorii predau lectiile.
Max Brockman scrie in prefata cartii ca eseurile ce se gasesc in aceasta antologie sunt editate de mari nume, renumiti in domeniile in care activeaza, avand ca motiv entuziasmul muncii lor in primul rand.
Am observat ca in mai toate eseurile editiei se urmeaza o anumita paradigma stiintifica; exista de la inceput un preinteles al lumii, iar cercetarea si metodele aplicate sunt exclusiv incadrate in aceasta latura sau conceptie ontologica. Fireste ca intr-un mileniu trei, la nivel de discurs stiintific, nu se va agrea foarte mult teoria creationista asupra lumii, dar consider ca ar trebui sa ne rezervam si cateva semne de intrebare pentru teoria evolutionista. Am gasit punctat acest aspect in doar cateva locuri, dar in mod neimplicit, mai mult ca niste probleme lasate descoperite, deschise.
O situatie aparte este cand intalnim intrebari la care nu s-au gasit raspunsuri de mai bine de doua milenii si jumatate. Spre exemplu, teoria lumii suprasensibile, a Ideilor transcendentale a lui Platon, a fost unul din punctele de plecare a explicatiilor legate de interioritate, de minte, de felul cum gandim. Immanuel Kant, Arthur Schopenhauer, Descartes sau Hegel sunt alti ganditori (“savanti” si “cercetatori” ai trecutului) care au incercat sa rezolve enigma la care astazi neurostiinta isi incadreaza muschii si-si arata puterile.
Una dintre semnatarele unui eseu intitulat Cum citim judecata morala a oamenilor, Liane Young (licentiata in filozofie, cu doctorat in psihologie la Harvard, actual profesoara asistenta la Departamentul de Psihologie al Colegiului Boston), isi incheie discursul cu urmatoarele intrebari: “Este oare moralitatea o masinarie, fara urma de spirit?”, “Oare adevarurile morale - sau faptele morale ce ne intereseaza - exista independent de modul in care le percepem?”. Citindu-i eseul vom vedea ca felul in care abordeaza problema moralitatii e important in special pentru ca ar putea conchide care ar fi limitele (biologice/culturale) valorilor etice. O parte a studiului ii este deschis (sau ne-l putem imagina) de marile spirite, si aici le revine meritul lui Platon, Hegel si altii pentru idei sau concepte precum paideia ori Bildung (educatie/ formare, in plan socio-cultural). Bine, pe mine m-a facut extrem de curios faptul ca a imbinat biologicul (prin RMNf - imagistica prin rezonanta magnetica nucleara functionala, TMS - stimularea craniana magnetica) cu ceea ce nu se vede - Spiritul. Avem astfel perspective interdisciplinare si transdisciplinare. Ramane sa ne povesteasca pe viitor daca este o metoda viabila.
In ultimul eseu, al lui Joan Y. Chiao, profesor asistent la Departamentul de Psihologie al Universitatii de Nord-Vest, dam peste o gluma buna: Socrate scriitor (ha,ha,ha… hi,hi,hi). Citez: “Aceste divergente culturale dintre viziunea Asiei de Est si cea occidentala asupra sinelui se considera ca ar fi aparut de timpuriu in istoria umanitatii, dupa cum reiese din scrierile lui Socrate si Lao-zi”[p.216]. Care Socrate, nu stim anume, dar cel atenian de i-a fost maestru lui Platon si Xenofon, lui Alcibiade, si despre care a scris Aristofan piesa de teatru Norii, n-a lasat in urma sa nimic scris. De alt Socrate nu exista prea multe dovezi ca ar fi existat, unul scriitor adica. Oare in ce traducere l-o fi citit? In original poate?
In cele din urma, lasand la o parte gafa cu Socrate scriitor, cartea poate fi una de referinta pentru cei care sunt interesati de probleme ce tin de existenta umana, descusute intr-o maniera antropologica evolutionista.
