Leacul lui Amos Oz

Cum sa lecuiesti un fanatic e o cartulie cu 3 eseuri si un interviu (Cum sa lecuiesti un fanatic, Intre dreptate si dreptate, Placeri secrete, respectiv Ordinul Linguritei), toate arborand aproximativ aceeasi tematica social-politica (cu grade diferite de abstractizare, ce-i drept), mai exact conflictul israeliano-palestinian intersectat cu (da, deja devine previzibil) manifestarile fanatismului.

Ce-i curios la primul eseu, pe langa titlu - cuvantul „fanatic” arata de-a dreptul, dar intentionat ridicol prin alaturarea acestui „cum sa” amatoresc - este alegerea abrupta de a pune pe seama unei conjunctii conclusive („asadar”) tot ceea ce ar fi trebuit de fapt sa fie premisa eseului, premisa pe care, pe buna dreptate, Oz o considera arhicunoscuta din vreme ce o omite la nivel formal. Ca fanatismul nu are haz si ca e aproape incorigibil – nu sunt noutati, ceea ce inseamna ca trebuie umblat mai degraba la pornirile lui si ca trebuie inteles pentru a-l bloca precaut inainte ca el sa ajunga sa se manifeste. Trebuie mai intai intelesi nu atat fanaticii (care, in cele din urma, nu sunt decat niste consecinte), cat fanatismul ca fenomen malign. E nevoie de ingaduinta de a-l lasa sa se explice. Si nu, nu are de-a face nici cu situatia economica si nici cu vreo ideologie anume sau cu o religie in mod aparte; tine doar de intepenirea in propria fiinta, vine din incapacitatea de a proba si viziunea celuilalt, pe modelul „daca eu cred ca un lucru e rau, il nimicesc, impreuna cu tot ce e in jur”. Fanatismul e, in definitiv, intelegerea unilaterala a vietii si ridicarea sinelui la rang de valoare absoluta, iar asta desi „de foarte multe ori incepe cu nevoia de a trai prin intermediul altcuiva”. Poate parea paradoxal la o prima vedere; in realitate, aceasta tendinta de suprapunere e semnul dorintei de multiplicare a sinelui fanatic, care se vede capabil sa substituie un intreg univers - implicit, o situatie foarte indepartata de principiul crestinesc „iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti”.

Fanatismul e echivalentul get-beget al conformismului, al supunerii fara tagada sub stindardul unei intotdeauna aceleiasi idei, asa ca nu e nimic absurd in convingerea autorului ca lipsa de imaginatie e aspectul care se produce nefastul declic. Shakespeare, Gogol, Kafka, Faulkner ar putea fi variante de ocolire a fanatismului, deschizand calea spre umor si relativism, ne spune tot Amos Oz.

Cel de-al doilea eseu, Intre dreptate si dreptate, e o scurta analiza pragmatica a violentelor israeliano-arabe, menita nu sa convinga de nevinovatia sau, din contra, de culpabilitatea unei parti (desi Oz, el insusi evreu, admite ca a avut o perioada de fanatism in copilarie si ca a luptat chiar in Razboiul de Sase Zile si in Razboiul de Yom Kippur), ci sa faca economie de energie trecand direct la gasirea unor solutii de compromis – la modul concret, solutia bistatala. Si, continua autorul, „conflictul israeliano-palestinian nu e un western. Nu e o lupta intre bine si rau, ci o tragedie in cel mai vechi si mai precis sens al cuvantului”, pe cat de grava in manifestare, pe tot atat de absurda in motivatia ei aproape pagan de materialista: o bucata de pamant si nimic mai mult. In rest, in ceea ce priveste tonul, acest eseu plin de miez si de opinie ferma e pe alocuri taios si cam grabit sa dizgratieze Europa si SUA, poate deveni usor antipatic.

Amos Oz si-a rezervat lui insusi cel de-al treilea eseu, Placeri secrete (ce titlu mai potrivit de-atat?!). Raportarea sociala si literara a acestuia vis-a-vis de conflict reprezinta principalul punct pe care il bifeaza acest text. Isi justifica „dreptul” de a critica evenimentele agresive dintre cele doua popoare, scotand in evidenta ca niciodata nu-si amesteca intre ele metodele de lupta, articolele politice fiind, pe cat posibil, independente de scrierile sale literare.

Si am ajuns acum la interviu, despre care nu o sa va spun nimic mai mult decat ca are rolul de actualiza mesajul, fiind adaugat la 3 ani distanta de prima editie a cartii si ca Ordinul Linguritei este echivalentul idealist al filosofiei lui Amos Oz.

Ce-am citit in cele din urma? O carte care condamna si incearca sa estompeze prin corectii fanatismul in masura bunului-simt de a nu deveni ea insasi fanatica a antifanatismului, pericol de care Amos Oz e perfect constient. O carte autoironica din loc in loc, actuala, dar care din pacate pacatuieste prin reluarea suparatoare, mot-a-mot chiar a unor idei – fapt frustrant mai ales tinand seama de numarul si-asa modest de pagini.

*Carte oferita prin amabilitatea Librariei Humanitas Iasi.