Istanbul, harta unei melancolii

Si uite ca s-a deschis cartea! Daca titlul ne muta fara menajamente din urbea noastra europeana tocmai in Istanbul, sa nu va inchipuiti ca primele pagini arata ca o inghesuiala de sultani si haremuri, musulmani facandu-si loc printre haine pestrite si miros de kebab sau mai stiu eu ce alte insemne turcesti. Nu. Din contra, Instanbulul il aflam mai intai in treacat, acceptandu-si generosul rol de fond decorativ subtil care sa arate cat mai avantajos „personajul” care ii este aplicat (ca dupa un principiu elementar al picturii): Orhan Pamuk insusi. Orasul apare initial de dragul biografiei scriitorului, ca abia mai tarziu sa se ajunga la o recalculare a influentelor: “(...) atunci cand vorbesc despre mine vorbesc despre Istanbul, iar atunci cand vorbesc despre Istanbul vorbesc despre mine”.  

Despre el insusi, despre Orhan - de aceasta data mi-e mult prea la indemana prenumele lui, daca tot i-am rasfoit viata - am aflat, de regula din fraze lungi, cum si-a „jucat” primii 20 (si putin) de ani. Cum mistificari din copilarie l-au convins ca are un geaman, existenta caruia - metafizica, desigur - era prilej de consolare ori de cate ori familia Pamuk avea o zi mai sifonata, i-a fost starnita nevoia de a-si asigura o lume de rezerva. Apoi, m-au distrat amenintarile si luptele „fratesti” (cu miza cea mai frecventa – atentia mamei) din care mezinul Orhan iesea mai mereu infrant, salonul-muzeu al bunicii a fost o delectare vizuala atent presarata cu ironii care prindeau de minune, de fapt, intreaga atmosfera a „blocului Pamuk”. Bucuria ascunsa de a asista la dezastrele de pe Bosfor, disocierea de „neghiobii clasei”, episodul „am fost si pictor” (nevoia de recunoastere si-a facut socotelile cu prima sa pasiune), declinul familiei, prima dragoste. 

Istanbulul le pandeste pe toate pentru a-l lua partas la „melancolia pe care o cautam cu lumanarea” si casca o mare pofta de a-l inghiti cu totul; cat despre Pamuk, el se lasa molipsit de spiritul lui, atata doar ca abia dupa trecerea tuturor acestor praguri isi intelege el dependenta de oras. Iar Istanbulul pare multumit sa fie lumea de siguranta a lui Pamuk. De fapt, Istanbulul pare multumit sa fie orice pentru oricine pentru ca, fiind atat de incarcat de contraste, nu-si poate injgheba o identitate de unul singur si pare ca s-ar coplesi singur. Sau poate pur si simplu cerceteaza pareri si inevitabil devine parte din ele.

Si-apoi Pamuk nu are alta cale de a ajuta Istanbulul sa se reintregeasca decat izolandu-l intr-o camera cu peretii, cu tavanul si podeaua din oglinda si sa-l lase sa-si absoarba toate reflexiile. Il inconjoara cu artistii lui, dintre care pe „cei patru scriitori melancolici si singuratici” - poetul Kahya Kemal, gazetarul si istoricul Resat Ekrem Kocu, memorialistul Abdulhak Sinasi Hisar si romancierul Ahmet Hamdi Tapinar – ii recompenseaza cu numeroase pagini. Cu aceeasi preocupare ii trateaza si pe foiletonistii locali, care au buchisit constant aerul de Istanbul, dar nu omite nici feedback-ul oferit de artistii straini – il pune „sub ochi occidentali”, dupa cum confirma si titlul unui capitol (pictorul Melling, Flaubert, Gide sunt cateva exemple alese aleatoriu).

In final Pamuk face o medie aritmetica intre toate aceste – si o sa las sa-mi scape acum o obraznicie morfologica – Istanbuluri si cel pe care il breveteaza simtirea lui de om dublata de cea de artist. Asemenea gesturi nu pot veni decat dintr-o compasiune fara margini fata de acest Istanbul care, ne spune Pamuk, a incercat multa vreme sa-si gaseasca o masura, dar care nu s-a hotarat inca intre orientalism si occidentalism, nereusind sa-si depaseasca niste sensibilitati (puse cel mai adesea pe seama istoriei „nereusite” a Imperiului Otoman) care, din pacate, fac din el un oras complexat. Apoi, e inevitabil: „Melancolia reprezinta, la Istanbul, atat un simt pronuntat pentru muzica autohtona, un cuvant esential pentru poezie, cat si o anumita perspectiva asupra vietii, o anumita stare de spirit si, in general, tot ceea ce sugereaza acel „material” care face orasul sa fie ceea ce este.”. Material tras in alb si negru, continua Pamuk, ajutandu-ne astfel sa intelegem noima zecilor de fotografii (atat din arhiva personala a autorului, cat si apartinand unor profesionisti precum Ara Guler) care, aranjate in tonuri de nonculoare, insotesc textul.

Astfel, universul acesta devine atragator nu prin exotismul lui, cat prin intimitatea cu care esti tratat, avand acces nu doar la privelisti agreabile, ci si la vulnerabilitatile (ruinele sunt semne recurente in cazul de fata) unui Istanbul si ale unei vieti. Nu te simti turist. De fapt, e cu mult peste asta: e una din cartile in care ti-ar placea sa ramai cu totul.