- 4820
Ioana Parvulescu, de la Caragiale la chioscul de ziare
Inainte chiar de 17:30, ora lansarii, isi gasise ieri locul publicul in Libraria Humanitas, poate pentru ca avea, in cele din urma, de-a face cu un clasic pe care nu-l putea trata decat cu o conduita ireprosabila, indiferent de cat de jovial ar fi Caragiale. Dar fireste ca nu a venit dramaturgul insusi, ci Ioana Parvulescu si cartea ei Lumea ca ziar. A patra putere: CARAGIALE si invitatii sai.
Fara doar si poate, figura centrala a afisului era Ioana Parvulescu, dar ceva mi-a zis inca de la inceput ca nu vom auzi prea multe despre ea: primul gest pe care l-a facut a fost sa-si indrepte camera foto spre noi, sa ne focalizeze. Poate ca sa faca material de ziar fosnitor din noi, mi-am zis. Asta in timp ce Lidia Bodea ne spunea ca Humanitas a tot incercat de 20 de ani sa o aduca pe Ioana Parvulescu in Iasi.
Dar cartea portocalie isi astepta strident portia de atentie; Bogdan Cretu, plin de simpatie, a fost de acord sa i-o ofere, fara a o maguli, insa: „Este o carte placuta, insa nu o surpriza”, explicandu-ne ca autoarea abordase deja aceasta tema in colectia ei de eseuri, In Tara Miticilor. De sapte ori Caragiale. In schimb, o vede ca pe un gest revigorant de a readuce in atentie „un Caragiale inedit, plasat in epoca lui si in contextul acela”, nemanifestand slabiciunile manualelor scolare sau ale criticii literare pentru stereotipiile in final motivate de clasicitatea dramaturgului.
Lumea ca ziar porneste, intocmai ca in ordinea cuvintelor din titlu, „dinspre social spre lumea reflectata in ziar”, avand preocuparea diferentierii acestor doua zone care nu coincid. „Un stil prietenos”, asa descrie rezumativ Bogdan Cretu atmosfera cartii si-i da cuvantul lui Antonio Patras, care-i duce la bun sfarsit ideea, completand ca „ce o apropie cel mai mult de Caragiale (pe Ioana Parvulescu) este legatura dintre scris si viata”, mai ales ca „fiecare carte porneste de la un fapt de viata”, lucru ce justifica alegerea celor doua teme de care se leaga Ioana Parvulescu in noua ei carte: motivele rezistentei in timp a scrierilor comice si legaturile nu intotdeauna fidele dintre realitatea scrisa si cea traita, totul sub impresia ca „autoarei ii place sa lase lucrurile pe jumatate spuse”. Dar trebuie ca a ales jumatatea nimerita caci „intalnirea Ioanei Parvulescu cu literatura romana a fost una norocoasa”, o replica pe cat de complesitoare, pe atat de calm receptata de autoare, care se lansa intr-o prezentare deloc ostentativa a propriei carti.
In fond, nici nu-i ramaneau prea multe de spus Ioanei Parvulescu, asa ca ne-a anuntat ca timpul ce-i revenea avea sa-l foloseasca proiectand decupaje de ziar cu imagini, stiri si anunturi din secolul XIX – o contributie modesta pentru asteptarile cuiva din public care, mi-a marturisit post-eveniment, astepta ceva usor mai demonstrativ, un rol mai activ din partea Ioanei Parvulescu. Ce-i drept, autoarea a insistat pe faptul ca „sursa de inspiratie a lui Caragiale nu era realitatea, erau documentele” si ca el „nu ironiza lumea in care traia, ci presa”, ajungand imediat la rationamentul ca „daca gazetaria va deveni o meserie fara defecte, ma tem ca I.L.Caragiale isi va pierde din savoare”, dar asta a fost tot, n-a intrat mai spre miezul problemei, retragandu-se intr-o atitudine linistita, pe scaun si urmarindu-i pe ceilalti.
"Ceilalti" au insemnat de aceasta data cei trei actori, Daniel Busuioc, Octavian Jighirghiu si Dumitru-Marius Nastrusnicu, care au insufletit un public care pana in acel punct nu a avut prilejul de a se exprima in vreun fel (daca e sa lasam la o parte aplauzele si zambetele) si nici macar de a lansa intrebari. Ar fi absurd sa sustin ca plutea tensiunea in librarie inaintea momentului teatral, dar o restrictionare marunta si probabil involuntara tot s-a simtit; partea buna e ca a si fost eliminata, publicul fiind cu adevarat animat, pana intr-acolo ca anticipa replicile actorilor. Momentele au fost scurte si de tot hazul: cu prestanta costumelor si a cravatelor, pe un ton voit implicat, actorii au plasat cateva interpretari de texte caragialiene intre articole de presa cand din secolul XIX, cand din ziarele actuale, predispozitia pentru subiecte meschine si fraze alambice starnind hohote de ras.
Asa-intitulata „drama din strada Uranus” a unei fete care s-a sinucis pentru ca a fost „deflorata” nu e departe de randurile dulcege si dramatice despre moartea Madalinei Manole; la fel si articolul scris inainte de 1900 si anuntand turnuri monumentale in destinul umanitatii, datorate aparitiei unei comete, se oglindeste in presa de astazi, care se lasa prada aceleiasi platitudini de a vorbi despre un grup religios extremist din Iasi, care anunta sfarsitul lumii - extrase frivole ce nu au avut alt rol decat de a ne face sa intelegem prin modele extreme ca e nevoie de o departajare definitiva intre lumea oamenilor si cea a ziarelor (oricat de obiective ar pretinde acestea ca sunt) pentru ca atunci cand vom reusi sa trecem peste aceste confuzii, vom fi cu un pas mai aproape de intelegerea operei lui Caragiale.
Bilantul lansarii: o problema tehnica pe care contextul n-a avut cum sa o trateze decat cu indulgenta, un public initial inactiv si o Ioana Parvulescu pe care oamenii ar fi vrut sa o asculte mai mult contra unei desfasurari vioaie, destinsa, cu numerosi participanti. Eu as zice ca balanta inclina spre bine, evenimentul fiind nu impresionant, dar cel putin gandit „mai altfel”.
