Imigrantii

Razvan, Maria, Traian, Sabina si Gruia sunt intamplarile adunate sub un titlu ce actioneaza ca un aditiv impaciuitor intre niste povesti care, luate una cate una, s-ar fi putut foarte bine aseza si pe forma nuvelei sau a microromanului. Dar, unde caracacterul romanesc „canonic”, curat ar fi fost greu sesizabil,  este mijlocita aducerea la un numitor comun a celor 5 personaje nu prin asemanari de clasa, de reusite sau frustrari, de curaj ori suprimari verbale, ci prin aceea ca titlul actioneaza intocmai ca un eufemism care-i protejeaza de stinghereala emotionala pe instrainatii, dezradacinatii care prefera mai degraba sa se ascunda dupa statutul arbitrar de imigrant decat sa-si dea in vileag subrezeala afectiva.

De asemenea, exista si o postfata al carei principal scop urmeaza aceleasi linii, anume incheaga viziunea prin relevarea unei voci narative mai bine articulata ca oricand in roman si cu totul distincta de cea a personajelor. Acest ultim aspect are o adancime aparte, caci pana la acest punct naratorul potoleste sau aciduleaza personajele folosindu-se de o elasticitate de expresie care ii permite parca sa dubleze mereu prezenta fiecaruia din cei 5. Evolutia vocii narative care cand se ingroasa, in cazul Sabinei si a lui Gruia, cand se subtiaza si aproape se sterge cu totul, lasandu-i uneori pe Razvan, Maria si Traian sa-si pledeze istoria personala singuri e o tehnica de o ingeniozitate vizibila. Cu alte cuvinte, naratorul nu mentine o constanta de-a lungul cartii, preferand sa treaca - si asta in mod fericit - prin incercarea volubilitatii si a supletei, lasandu-se pur si simplu posedat de fiecare personaj in parte.

Pe o scara masurand dependenta fata de figura narativa, Razvan este unul din personajele care tind spre limita inferioara, iar confesiunea lui benevola aproba acest lucru. El este un doctorand gay deloc ingaduitor cu menajamentele fata de propria-i sinceritate pe care o echivaleaza cu o cale de a-si interoga libertatea. Libertatea orientarii sexuale, libertatea inclinatiilor politice, libertatea de expresie in cele din urma. Atata libertate, incat Razvan ajunge sa-i simta presiunea: „Sunt un barbat liber, ma gandesc zilele astea, ar trebui sa ma comport ca atare.”. L-am simtit atins de obsesia independentei pana intr-acolo ca isi impune negarea scrupulelor sentimentale, or asta nu e finalmente tot o ingradire? Fara sa fie totusi ostentativ, el joaca principiul anormalitatii pentru a se asigura ca nu e doar un alt element ce poate fi aruncat comod in rubrici de clasificare; Razvan sufera de fobia cliseului. Emigrarea lui nu e din Romania, care de altfel ii este folositoare doar ca material de cercetare in studiile sale doctorale, ci din propriile slabiciuni pe care incearca prin constientizare sa le inlature pe cat de mult posibil, ducandu-ma cu gandul la un soi de imbunatatire rasiala: „Trebuie sa ma implic in ceva important, universal, serios si nepersonal.”.

Poposind in zona cam acelorasi maniere, de data aceasta voit fin intelectuale, o intalnim pe Maria. Pe Maria cea „prinsa intre doua metafore, aruncata in aer ca o moneda, cand de unii, cand de altii”, pe care naratorul o pune la zid prin insasi forma textuala in care prinde contur povestea ei, si-anume jurnalul. Aceasta, daca nu dintr-un spirit usor rautacios, dispus sa faca haz de labilitatea unui personaj fortat sa-si spuna minciunile cu voce tare, singur in fata oglinzii, atunci poate din principii curative. Poate ca naratorul intreprinde regenerari de personalitate de care, ce-i drept, Maria chiar are nevoie. E necesar ca ea sa-si faca un inventar existential nu pentru a se convinge de limitele ei, din contra, ii acord tot creditul acestui personaj, ci pentru ca prin autocunoastere ea ar ajunge la randul ei sa amprenteze lumea in care traieste. Poate ca ar gasi in felul acesta si subiectul grandios in cautarea caruia se afla de fiecare data cand plimba pensula pe panza unui nou tablou si poate ca nu s-ar mai simti obligata sa se miste in tandem fortat cu sotul ei.

Urmeaza apoi Traian, a carui principala „vina” este aceea de a se fi smuls dintr-un scenariu autohton comod. Personaj usor vlaguit, el este „un om in procesul pierderii” ce refuza sa se hazardeze in sacrificii pentru oamenii apropiati nu din lipsa de atasament, ci pur si simplu motivand lipsa de perspectiva a unui astfel de gest. Broker abil, ocupand un lux standardizat, Traian e cu trupul in Londra si cu mintea hoinara prin Romania care pare a fi ascuns in ea toata feminitatea demna de pretuit.

Despre Sabina cea cu inhibitii religioase si cu prejudecati sociale incepe deja sa ne vorbeasca mai mult naratorul decat ea insasi, iar acest lucru din lipsa ei de „experienta” verbala, investigarea monologata fiind mult mai timida comparativ cu ce se intampla cu pana acum. Ocupandu-se de menajul unui batran pe moarte, Sabina e singurul personaj a carui provizorat impus de neajunsurile financiare de acasa nu e silit in niciun mod, fapt ce are urmari pe masura.

Gruia este totusi cel care ne vorbeste cel mai putin, naratorul, devenit si el intre timp personaj, pandindu-i cuvintele provocate in interviuri si chiar preluandu-i discursul. Chiar si asa, acest limbaj involuntar recreeaza extrem de colorat traseul personal al acestui paria pe principii etnice. Renuntand la banutul de aur care simbolic comprima, cel putin in imaginatia lui Gruia, lanturi de stramosi, el se indeparteaza totodata de centrul lui de greutate (daca avea asa ceva), implicatiile fiind ca personajul ajunge sa se miste alternativ in pozitia de victima si apoi de calau.

Insumand o variatie de tonuri si un melanj de firi, romanul Imigrantii atrage spre zona europeana un echivalent pentru ceea ce inseamna The American Dream peste ocean, pentru ca in final sa-l zdrobeasca atat in gravitate, cat si in sarcasm, rezultatul fiind un spectacol dureros, dar extravagant si inedit.