- 3671
Hotul de umbre al lui Marc Levy
Imi amintesc de o vreme cand citeam seara de seara basme care mi-au ramas si acum intiparite in minte. Un sentiment asemanator am regasit in lectura cartii Le voleur d’ombres (Hotul de umbre, Editura Trei, 2011), al unsprezecelea roman al scriitorului francez Marc Levy, o poveste ce merita sa fie citita indiferent de varsta.
E o lectura atat de usoara, de parca nici nu mi-a venit sa cred. Nu vei gasi violenta, crime sau depresii. E atat de simpla ca am fost oarecum dezamagita; mi-ar fi placut ca autorul sa dezvolte mai mult temele alese. Dar sa incepem cu-nceputul... e povestea unui baiat in clasa a VI-a, care afla din intamplare ca are un dar special: acela de a fura umbrele oamenilor cand paseste pe ele, putand astfel sa vorbeasca cu ele si sa afle totul, chiar si secretele cel mai bine pazite, despre cei din jur. In partea a doua a cartii se face un salt in timp: baiatul a crescut, e student la medicina; a devenit adult. Perioada adolescentei este amintita doar in treacat.
Tot romanul este o insiruire de amintiri ale personajului-narator. Nu stim cum il cheama (Luc ii spune „mosule”, iar Clea il porecleste „hot de umbre”); poate fi imaginea oricaruia dintre noi la un anumit moment din viata. Vorbeste despre dificultatile de la scoala, despre prima dragoste, prima deceptie, primul sarut. Despre prietenie, temeri si aspiratii. Despre sentimentul de vinovatie ce l-a urmarit dupa ce tatal lui s-a indragostit de alta femeie si a plecat de acasa. Cel care incearca mereu sa faca bine, sa-i ajute pe cei din jur (Yves – paznicul scolii, Luc – cel mai bun prieten, Clea – fetita aparent surdomuta etc) este cel care sufera si este nefericit. Tarziu, cand e deja adult, descopera ca mama lui – desi il iubea – nu ii daduse scrisorile pe care i le trimisese tatal. Eliberarea de trecut se produce in momentul in care naratorul alege sa indeplineasca dorinta mamei: sa isi urmeze visurile, sa iubeasca si sa fie iubit.
Clea este singura care stie secretul baiatului si care il crede. Propria lui mama pune conversatiile cu umbre pe seama unei imaginatii bogate. Nimeni nu-si da seama ca umbra care insotea copilul nu-i apartinea cateodata („Nu numai ca umbra mea era prea mare ca sa-mi apartina, dar nici nu ma mai simteam cu totul acelasi”, pag 39). Asa se intampla mereu; oamenii nu prea sunt atenti la detalii si nici la persoanele care le sunt mereu aproape („Nu sunt ei, oamenii, atenti nici la semenii lor, asa ca, despre umbre, ce sa mai vorbim?”, pag 46).
Cerinta umbrelor este una singura: „Gaseste, pentru fiecare dintre cei carora le furi umbra, acea scanteioara ce le va lumina viata, o frantura din memoria lor ascunsa” (pag 74). Nu e usor, dar baiatul reuseste sa aduca speranta si fericire in vietile celor cu care intra in contact, in ciuda propriei fragilitati, anticipata in motto-ul folosit („Exista oameni care nu imbratiseaza decat umbre; acestia nu cunosc decat umbra fericirii”, Shakespeare).
In final, doua suflete pereche sunt aduse impreuna, iar naratorul se regaseste pe sine. Dar ramane o intrebare si poate fiecare ar trebui sa incerce sa gaseasca un raspuns: sa presupunem ca adultul de azi se intalneste cu copilul care a fost candva... oare ce s-ar intampla?
*Carte oferita prin amabilitatea Librariei Carturesti Iasi.
