Existenta in Celalalt Pamant

“Hash, little baby,/ Cry no more./ Father’s gone fishing/ Mother’s a whore.

 Back in the morning/ To guard your life/ With two short prayers/ And a carving knife.”

Motto-ul volumului de poezii Celalalt Pamant al lui Paul Mihalache e preluat din doua surse: dintr-un un film (The Secret Ceremony, regizat de Joseph Losey) si de la un autor colectiv, imaginar, din traditia anglo-saxona – Mother Goose. Cand deschizi o carte, pe prima pagina te poate intampina o dedicatie, un motto sau o indrumare a autorului. Cert e ca are legatura cu restul, e o diviziune aparte ce ar putea sa ni-l arate mai degraba pe artist ca om de lume. Sau poate ca nu. Cele cateva versuri din engleza inspira sentimentele de compatimire, de teama, dezgust si furie lansate cu un sarcasm tipic. Le-am rescris si eu mai sus. As mai fi in stare sa scot si alte semnificatii, dar ma opresc deocamdata aici, e doar un motto.

Ascunse sunt semnificatiile versurilor “Mamei gaste” - cititi-le si veti fi de acord: “Oh that I were where I would be!/ Then would I be where I am not./ But where I am there I must be;/ And where I would be I can not.”. Pentru mine nu sunt niste simple jocuri de cuvinte, e o ghicitoare, pe legea mea! Recunosc ca stiu de Mother Goose doar din desene animate, insa ea nu s-a ocupat de verbul "to be" atat de filosofic. Am parte de un moment de iluminare: Mother Goose, William Shakespeare si Martin Heidegger. Ghicitoarea e intrebarea cu privire la fiinta. Clar! Discursul se invarte in jurul catorva concepte, anuntate de Mother Goose: I were, where, I would be, I am not, I can not. Ele se pot reduce la spatiu, timp, fiintare, existenta si Dasein. Credeam ca se reduc, dar observ ca au ramas tot cinci. Ce mai conteaza cate sunt, starile de care ziceam la primele versuri sunt stari ale Daseinului, adica ale acelei fiintari careia i se zice om si care exista cu adevarat pentru ca e constienta de propria-i existenta pe care o analizeaza si o consuma liber, voit. Cad in pacate grele cu interpretarea heideggeriana, asa ca voi incerca sa descriu ce-i cu poemele lui Paul Mihalache.

E amuzanta imaginea fanaticului care vede peste tot un singur lucru-idolul. Sa va dau un exemplu: m-am intalnit cu Platon si vreo doi ani dupa aceea am crezut de-a binelea ca sunt legat fedeles cu lanturi intr-o pestera, lasat prada jocului de umbre si iluzii. Tocmai eram pe cale sa fac o suprainterpretare (sper ca v-ati prins ca am fost ironic), cand mi-am dat seama ca poezia Vocile lor ajung (dar fara sa le-auzim pe de-a’ntregul) spune altceva. Un eu liric (de parca ar fi un narator, intr-o constructie epica) este prins in apartamentul unei femei, pe inserate, cand “luminile strazii s-au aprins de acum”. Acesta are motive sa creada ca trebuie sa ramana in continuare, desi reactia femeii e inca suspecta. Nu are chef sa plece, va fi pe strada “cu toti cei care imi seamana leit”. In plus, ii place sa stea, sa o priveasca si sa-i observe nerabdarea, in paranteze scrie: “prefer sa nu ma intreb de ce” (spun si eu in paranteza ca asta-i intrebarea preferata a lui Heidegger). Isi aprinde o tigara cubaneza (asa cum fac filosofii uneori) si are un gand, “E usor-vezi- sa ne prefacem, fiecare, ca nu intelegem ca si celalalt intelege.” Da, mi s-a intamplat si mie de nenumarate ori, dar nu la asta se referea. Ecuatia e simpla: doua persoane de sex opus sunt intr-un apartament, seara, femeia e cam agitata, el fumeaza pe fotoliu si o urmareste. Ce-ar trebui sa se intample? Sa apara o idee, una de final. O idee care sa lase poezia deschisa, ne lasa pe noi sa intuim, transcriu: “Daca ai stinge lumina,/ fumul tigarii s-ar vedea deslusit in semiintunericul/ de aici,/ din buncarul nostru improvizat,/ cu doua ferestre mici la nivelul soselei./ Sunt sigur ca in curand si teama va disparea./ Iar tremuratul mainilor il vom putea pune/ pe seama excesului de scotch sau ness-/ nu ne va fi greu sa gasim un pretext.”

Banuiesc ca am gasit un leitmotiv in poeziile lui Paul Mihalache ce ar explica motto-ul. Acesta este teama sau frica. In poezia descrisa deasupra gasesc teama ce provoaca tremuratul mainilor, in a doua (Luminile cazinourilor din est) exista o frica fata de felinarele de langa sosea, “ar astepta sa il arda, pret de cateva secunde,/ cum facea in copilarie, cand ii era frica”; in alt poem dau peste teama de a fi bagat in seama, de a fi intrebat, de a fi nevoit sa raspunda (“Dar nu-mi spune nimeni niciun cuvant-e bine.”). Pare o speculatie, dar in poezia Un vis la marginea orasului nimerim peste o alta instrumentalizare a fricii, de doua ori in acelasi poem. Iata: “Teama i se citeste numai din gesturi;/ din gafaitul intretaiat si franturile de cuvinte./ Pomeneste mereu un nume de barbat cu multe/ consoane” sau mai jos, a doua oara, “Era chiar la inceput- aveam atatea sperante./ M-am trezit excitat. Nu-mi era frica de moarte.” Ori in Pastel 1 suntem martorii unei scene in care apare leitmotivul. Citez inca o data: “Femeile tinere isi strang copiii la piept cu o mana/ cu cealalta facandu-si cruci peste cruci,/ cuprinse de spaima si cerand indurare.”

O fi oare intamplare ca in urmatorul poem regasim motivul temerii? De asta data e mascat de complexul lui Oedip, e transformat intr-o trasatura existentiala, ceva de care nu putem scapa, nu putem fugi, nu ne putem ascunde. “Tata, acum suntem doar noi. Nu-ti fie teama./ De-acum nu vor mai putea sa ne desparta./ Nu trebuie sa mai umbli cu grija,/ atent sa nu te auda careva cand inchizi ori deschizi usa./ Ele sunt la etaj, toate trei, dar nu vor mai cobori niciodata./ Suntem doar noi, tata./ Spune-mi ca-ti place trupul meu./ Suntem doar noi, tata. Doar noi./ De-acum vom fi fericiti.”

Daca ma gandesc bine, frica, teama, grija de moarte sunt la Martin Heidegger teme predilecte, aprofundate si discutate pe larg in termeni ontologici si fenomenologici. Dar mi-e teama ca as face un abuz daca as lega poezia lui Paul Mihalache de filosofia ganditorului german.

Volumul se incheie cu doua relatari scurte, in proza. Sunt numite simetric De cealalta parte si De partea cealalta. Prima infatiseaza eroina ce se sacrifica pentru o comunitate, isi pune viata in pericol, ca un pion, pentru a-l asasina pe comandantul fortelor de ocupatie. Cea de-a doua, prin intermediul fiului revenit in fastuosul camin (ingrijit de majordomul Alex), il fotografiaza pe comandant la varsta senectutii pastrand cu el umbra eroinei sacrificate. Simetria dintre aceste relatari scoate in evidenta trecerea timpului. Daca as explica de ce grija (ca frica, angoasa, vointa ori dorinta) este legata de conceptul de timp in proiectul Dasein-ului, m-ar crede careva cand as spune ca Paul Mihalache ar putea fi considerat existentialist?

Titlul ma ajuta sa duc la capat o interpretare metafizica. "Celalalt" trimite o data la alteritate (la un alt eu, un alt ego, o alta persoana in apropierea mea), apoi trimite la un alt spatiu (Celalalt Pamant ca un alt loc in care eul se regaseste dupa o trecere ori dupa o transcendere). Imi dau seama in cele din urma ca nu am abuzat cu o interpretare mai mult filosofica decat literara. Creatia lui Paul Mihalache, modesta in cantitate, e destul de larga in dimensiunea posibilitatii hermeneutice.