Eseuri de bun-simt

Paleologu e o „figura” a intelectualitatii romanesti din sec XX. E posibil chiar sa fie descendentul unei familii imperiale din Bizant, insa asta e doar o banuiala. Isi incepe „cariera” o data cu arestarea sa de catre comunisti in lotul „Noica-Pillat”. In detentie tine cursuri de istoria culturii la care participa si Steinhardt (care il mentioneaza de mai multe ori in Jurnalul Fericirii). Dupa citiva ani de tortura, accepta colaborarea cu Securitatea, de care se va dezice spre sfirsitul anilor ’80. Imediat dupa revolutie devine ambasador in Franta apoi urmeaza o cariera politica de parlamentar. Moare in toamna lui 2005.

Volumul de fata e cel de-al doilea din opera sa, (debuteaza cu Spiritul si litera) aparut in 1972, dupa ce fusese deja eliberat; paradoxal sau nu, niciun eseu continut aici nu face vreo referire la acest episod. Impartit in trei parti, in Bunul-simt ca paradox citim despre comportamente umane, personaje ale culturii universale, despre barbatie, misoginie, femeile si filosofia, eseuri critice despre Sadoveanu, Caragiale si Balzac, scrisorile deja mentionate la inceput dar si un eseu de final, despre cum l-a cunoscut, impresionat si dezamagit pe marele pictor roman Pallady.

In prima parte – cea mai densa – presupun ca se poate vorbi despre o influenta a lui La Bruyere (Caracterele), de vreme ce analizarea unor maladii precum lenea, misoginia, mizantropia (cu toate ca n-as include-o la „maladii”), mitomania, minciuna, multumirea de sine etc. este atit de recurenta. Toate acestea se invirt insa in jurul ideii de social-societate: „De cel risipit [timpul] in reverie si lene nu e pacat, cel putin nu totdeauna, dar de cel de care jefuiesc flecarii si pisalogii (...) ar trebui sa ne fie jale” (p.109). Concluzia o trage tot autorul: „multumitul de sine contempla insa in lume ceea ce-i pare a fi efectul propriei lui esente, pe care nu o poate gasi in sine insusi si care nu e in fond decit o fantasma; fara refractia sa in altii s-ar destrama” (p.119) Astfel, daca nu putem izola aceste defecte in afara spatiului comun, inseamna ca trebuie sa le tratam si de asta se ocupa Paleologu.

In partea a II-a putem citi citeva eseuri ceva mai lungi si mai complexe, care se refera la filosofia ori stilul unor scriitori precum Sadoveanu si Balzac. Daca primul se gaseste vinovat de samanatorism („reactia unei mentalitati primare, un fenomen de anticultura si retrogradare”, p.129), cel de-al doilea e irepetabil: „nu se mai poate scrie astazi in maniera lui Balzac, [pentru] ca tehnica literara moderna a eliminat retorismul sentimental, personajul, identitatea, finalitatea si alte naive conventii”. Tot aici, mentioneaza si cele doua „capodopere din pictura lumii pe care le-ar alege de preferinta, mai presus de oricare altele” (p.155): Madona cu ingerii de Cimabue („Cit am stat la Florenta ma duceam in fiecare dimineata s-o vad”, p.156) si Portretul Jeannei Samary de Renoir („Ceea ce e esential la ea nu e atit frumusetea, cit feminitatea”, p.158). In ultima parte, am zis deja, sint scrisorile in care descrie cum descopera, in fiecare zi, cite putin din Italia si eseul/povestirea savuroasa despre relatia sa cu Pallady.

Ca stil, Paleologu seamana foarte mult cu Plesu, desi n-are hazul acestuia, dar cred ca e mai aproape, de fapt, de Steinhardt, fara a avea detasarea celui din urma. Se zice ca e influentat de Zarifopol (critic literar) care i-a fost profesor, dar si de Noica. Insa, cum precizam si la inceput, cred ca perioada de detentie i-a marcat cariera dar si pattern-ul de gindire.