Erou esti numai in propria ta poveste

AltIasi: E o forma de extaz sa mentii vie viata personajului sau a personajelor de-a lungul scrierii unui roman? Cum pastrati confundarea naratorului cu personajele timp indelungat?

Catalin Dorian Florescu: As spune ca e o forma de extaz scrisul in sine; egal daca e numai viata personajului sau descriu culisele vietii, de exemplu, in romanul Zaira, marile momente dramatice ale secolului trecut. Pentru mine extaz inseamna a avea limba, a folosi limba, inseamna intai de toate creatia literara. Este aceea de a crea un tesut literar puternic, egal unde si in ce moment. Viata personajului Zaira este foarte importanta pentru mine, dar nu singurul moment important in scrierea unui roman. Chiar si in documentare exista acest extaz, deci aceasta putere interioara si acest elan care te duc spre lume, te fac curios, pui intrebari, esti curajos, umbli, afli, dezbati si apoi vii acasa si scrii. Nu este numai un extaz, extazul e putin o formula foarte idealistica a scrisului. Scrisul e si foarte pragmatic, munca de documentatie e foarte pragmatica. Poate putin mai lin spus decat un extaz este scrisul pentru mine un flow. Un flow este o curgere, este un fenomen psihic cunoscut, de fapt, si studiat de psihologie, atunci cand iese ceva, cand iti iese ceva si nu trebuie sa fie acest lucru scrisul, cand te afli impreuna cu ceea ce faci sau, alfel spus, cind te afli aproape de ceea ce faci si simti ca are semnificatie ceea ce faci. Poate sa fie o singura fraza, poate sa fie lucrul la un text, poate sa fie orice alt fel de activitate in care iti pui eul inauntru, iti pui sufletul inauntru. Simti un flow unde trece timpul, si o ora doua nici nu ridici capul si vezi ca si cum timpul ar fi facut o saritura. Acesta este un flow important si frumos in care traiesti o unuiune, o couniune cu lumea si cu activitatea pe care o faci. As spune mai mult asta decat extaz. Extaz e un cuvant foarte mare, nebunie si extaz, nebunia e aproape de extaz intotdeauna si sunt amandoua cuvinte foarte mari, chiar puternice pentru ceea ce fac, dar ramane un entuziasm, as chema entuziasm, as chema flow, as chema un fascin pentru scris cand iese ceva frumos, atunci exista acest fascin pentru acest frumos. Iar dezvoltarea figurii Zaira, a fi langa ea e importanta, empatia e unul din momentele importante ale scrisului, numai asa poti sa-ti conturezi personajul cu simpatie, chiar daca personajul nu este simpatic intr-o carte, trebuie sa ai simpatie pentru el. Numai asa reusesti sa conturezi sau sa intri in dialog cu adevarata Zaira, atunci cind ii storci viata, sa zicem, cand afli, cind vorbesti cu ea, deci empatia este foarte importanta pentru un astfel de proces .

AI: Ce se intampla cu romanele dumneavostra dupa publicare, dupa mai multa vreme? Le recititi, va surprind cu ceva, le regasiti altfel, din prisma unui cititor poate?

C.D.F.: Foarte interesant. Nu, nu le recitesc. Am o mare foame de a produce nou. De a produce ceea ce chem eu aceasta tesatura literara noua. Eu traiesc cu romanele mele pe perioada de unul, doi sau mai multi ani, pentru ca citesc tot timpul din ele, ceea ce in Romania nu exista, lecturile publice frecvente pe o perioada de unul, doi sau mai multi ani. Eu, inca in ziua de astazi, citesc din Zaira in spatiul german la doi ani de la iesire, deci traiesti cu cartea si ai de multe ori satisfactia publicului care intra in contact cu cartea ta. Dar nu, trebuie sa admit ca nu le recitesc si nu le redescopar, ci incerc sa continui si sa descopar o noua lume pe care s-o descriu din nou.

AI: Ne fac povestile altora propria viata mai usoara?

C.D.F.: Nu, atunci cand ne faciliteaza fuga fata de propria viata, cind ne faciliteaza sa ne strecuram din propria noastra viata. Ca, de exemplu, mass-media cu tot exhibitionismul si voaierismul ei, cu toate acele povesti de neimportanta, de fapt, pentru fiinta noastra, cea a marilor vedete sau aceste povesti superficiale care nu ne imbogatesc viata cu nimic, nu ne-o fac decit, eventual, s-o simtim mai putin apasatoare si sa scapam, sa fugim de ea. Acele povesti nu ne imbogatesc deloc, sunt o supapa prin care sa se strecoare propria viata, atunci cand mass-media sau televiziunea devin dominante in viata noastra si nu ne mai ocupam de noi insine, ci de ceea ce ni se prezinta si noi suntem pasivi cu propria viata. Orice poveste povestita intregeste insa si imaginarul unei comunitati culturale. Orice poveste povestita transforma identitatea noastra, ii da un sens. De aceea, oamenii isi povestesc povesti de mii de ani. Taranul roman la fel ca si indigenul din Padurea Amazonica sau cineva din Sahara, toti acesti oameni isi povestesc povesti, isi cladesc identitatea culturala comuna, isi creeaza mituri, legende, o coeziune. Acest lucru este bun si este frumos. De fapt, este una dintre sursele mele importante de scris, eu nu-mi fac psihanaliza, nu folosesc scrisul sa ma tratez. Este acel mod genuin de a-si povesti lumea cum au facut toti oamenii si cum in Romania se face in multe locuri, motiv pentru care vin aici sa-mi iau povestile, iar cand e vorba de o poveste literara atunci e posibil sa ne imbogateasca, da. Nu atat in valoarea ei informativa, informatia pe care ne-o da, daca citim o carte despre o cultura straina noua de unde invatam despre acea cultura. Literatura nu trebuie sa invete pe nimeni absolut nimic, nu are un scop precis, nu are un determinism, nu are un mesaj in cele din urma. Aud tot timpul intrebarea: „Care-i mesajul dumneavoastra?” Literatura cu mesaj se scrie in dictaturi si se face literatura ideologica, dar care se simte ca devine un fel de masca grotesca atunci, devine subtire, previzibila. Literatura adevarata traieste prin autenticitate ei, prin densitatea limbajului care pentru mine ca scriitor e mult mai importanta ca plotul. Nu cumpar carti pentru ca mi se scrie ca un plot e asa si asa sau ca doamna cutare traieste sau nu traieste, cum traieste Zaira. Pe mine trebuie sa ma farmece limbajul, trebuie sa-i simt puterea, sa simt frumusetea in acel limbaj si aia deja ma imbogateste, citind acel lucru, nu neaparat personajele, astea sunt pentru mine secundare. Importanta este aceasta caldura care iese din text spre mine.

AI: Mergeati cu trenul sa cautati povesti la tarani, cum ati scris ca facea Teodor in Maseurul orb?

C.D.F.: Nu, acea parte e cu totul inventata, pentru ca in Maseurul orb aveam nevoie de un personaj care sa-l contracareze pe Ion, maseurul orb, cu o biblioteca de 30 000 de carti, deci cu literatura inalta. Si am vrut sa contrabalansez aceasta literatura inalta, literatura asa-zisa importanta, de valoare cu literatura asa-zisa joasa, a omului de rand, literatura naiva sau cultura naiva, povestile taranilor. Voiam sa pun in opozitie aceste doua lumi, iar eroul principal, Teodor, aduna aceste povesti si-mi era necesar, era identitatea lui de a aduna aceste povesti, placerea lui, extazul lui. Insa atunci cand trebuie sa lase casetele acasa, cand fuge din tara si trebuie sa le lase, fiindca sunt prea grele, e argumentul cel mai evident ca se rupe de identitatea lui si devine un pribegit, deci o parte din el se rupe de el si va cauta sa-si reintregeasca tot timpul identitatea prin acel lucru, si in Elvetia nereusindu-i.

AI: V-am intrebat asta pentru ca ati spus ca veniti in Romania sa cautati povesti si m-am gandit ca poate era o secventa autobiografica.  

C.D.F.: Da, nu cu trenul, cu masina, si, intr-adevar, o parte din mine e si Teodor. Da, exact, de fapt, adun povesti. Sigur, si cu reportofonul cum si el facea, imprima aceste voci, dar nu faceam asta pe timpuri cand eram tanar, in tinerete. Am facut dupa aceea, deci ceea ce facea Teodor cand era inca acasa la el, inainte de a fugi din tara, cand inca era intreg si nevatamat, cel putin viata lui, identitatea lui, fac eu acum, dupa ce viata mea a devenit vatamata si s-a rupt un colt. Eu fac pentru a o reintregi.

AI: Ce este frumusetea? Ce fel de frumusete va mentine constiinta vie?

C.D.F.: Sunt diferite frumuseti in cartile mele. Maseurul orb spune ca pentru el frumusetea este cand o carte suna bine, pentru ca e singurul mod in care cunoaste cartile. Fiind orb, cartile ii sunt citite, le cunoaste ca tonalitate, ca melodicitate, ceea ce arata ca un text nu trebuie numai citit, ci are si o melodie, e un text si vorbit. Chiar si atunci cand il citim pe hartie, avem impresia ca traieste numai pe hartie, dar, de fapt, in lumea noastra interioara se formeaza o voce, un ritm care are o anumita frecventa, densitate. In orice moment un text e si auditiv, chiar si atunci cand tacem si-l citim, undeva in urechea noastra interioara exista melodia acestui text. Este una dintre frumusetile vietii mele, desigur. O alta frumusete este, ceea ce pentru mine e foarte important, relatia cu oamenii, o relatie bogata. Sunt o persoana care poate fi foarte lenesa, pot sa si fac tot, nu ma intereseaza sa fie tot timpul. Exista un ritm bun al vietii, un ritm intre concentrare si somnolenta, intre umor si seriozitate, intre anecdota si gandul clar, filosofic care incearca sa despice lumea si anecdota care e sprintara si spusa repede si uitata, intre gandirea clara, concentrata. Uitatul, vazutul, simtitul cum functioneaza aceasta lume, deci te misti spre lume, exista un ritm al vietii intre pasivitate si activitate, un ritm pe care daca-l dereglam avem o problema. Corpul ne va spune candva sau psihicul ne va spune candva ca nu e bine. Si acest ritm creeaza o frumusete in propria viata si este lucrul cel mai important, dincolo de Mona Lisa si M-tii Alpi la apusul soarelui in Elvetia.

AI: Care e cea mai grea forma de orbire?

C.D.F.: Care te impiedica sa vezi pe un altul ca o persoana de care trebuie sa ai grija, care e in drepturile ei, care are dreptul la bogatie, simpatie, pasiune, unde nu-i mai acorzi celeilalte persoane drepturile ei iminente si clare. Unde esti prea plin de tine insuti. Cine va trai asa, nu va vedea nici lumea, nu numai pe celalalt. Se poate trai si asa, fara pretentii, facandu-ti din viata un instrument de a avea si mai mult, dar intr-o orbire totala, care, insa, iti imputineaza viata, ti-o face saraca, ii straineaza pe ceilalti fata de tine. Sunt si oameni care nu citesc carti si ajung la batranete si nu au simtul ca le-a lipsit ceva vreodata. Daca tu nu functionezi bine, nici nu il vezi pe celalalt bine, nici nu poti intra in viata, nu poti face absolut nimic, deci trebuie sa te pui in primul rand pe tine fata in fata, adica sa te vezi pe tine, sa ai grija de tine, dar fara sa orbesti, ci intr-o trezire. Sunt doua lucruri esentiale si aceasta trezire in propria ta viata se creeaza si ca si orbirea tot din acelasi sentiment ca eu imi sunt important, dar are cu totul alte repercusiuni apoi.

AI: Cat de mult trebuie sa traiti pe propria piele si cat de mult trebuie sa intelegeti pentru a scrie?

C.D.F.: Pentru mine este esentiala legatura scrisului cu persoana mea, nu fac discernamant, nu-mi permit sa adorm ca persoana, pentru ca stiu ca scrisul meu va adormi si el. Trebuie un mod alert de a fi in viata, fara sa inteleg prin acest lucru o persoana histrionica care-i tot timpul in miscare si nu se poate concentra. Iti trebuie o mare concentratie pentru scris. Si acest mod alert n-are voie sa destrame personajul, sa-i destrame structura psihica, e un fel de viata, trebuie sa ai un fel de viata, un mod poetic, un mod de a vedea lucrurile, pe de o parte, de a le vedea cum se petrec, de a le simti, de a le gusta. Este viata insasi, este vibratia fata de viata care dupa aceea in scriitura, in scris e aceeasi vibratie care se inteteste, devine mai puternica, nu este o alta stare de spirit pentru mine, este numai vibratia care si asa o am tot timpul, pe care o intetesc, o fac mai puternica printr-o poveste. Corpul muzical care sunt eu incepe atunci sa produca o anumita melodie in momentul cand sunt in creatie.

AI:Am putea reduce si Maseurul orb si Zaira la Tinerete fara batranete si viata fara de moarte a zilelor noastre?

C.D.F.: Da si nu. Maseurul orb, da, si, uite, c-a murit inainte de timp adevaratul maseur. A murit la doua luni dupa aparitia cartii, deci intr-un fel nu a imbatranit, murind, a fost o tinerete fara batranete viata lui. Prin cartile citite de el, cartile au fost pentru el o sursa de viata, nu numai pentru el, ci pentru generatii intregi de oameni, deci a fost o sursa de tinerete, sa spunem asa, uite ca ei au imbatranit toti. Cunostea acele momente de frumusete pe care le avem in viata daca sunt multe nu ne impiedica imbatranirea fizica, dar ne fac sa ramanem cu un spirit viu, plin de curiozitate, sa avem o privire plina de candoare si umana fata de viata. Zaira la randul ei a imbatranit, astazi este o doamana in varsta de 78 de ani. Nu suntem scutiti de moarte daca ne asumam viata. Niciodata. Si insa stiind acest lucru nu avem alta posibilitate decat sa ne asumam viata. Pentru mine nu exista alta optiune, pentru mine era ca si optiunea daca sa scriu Zaira sau Maseurul orb, pentru ca personajele exista, nu am vazut alternativa sa nu scriu. Ar fi fost imposibil sa las astfel de povesti moarte sau mute. Trebuia sa-mi asum acest risc si aceasta posibilitate, sa le fac ale mele, povestile mele, de fapt, au devenit ale mele. Merg prin lume si povestesc despre un maseur orb si o Zaira. poate ei s-ar cruci daca ar auzi cum ca sunt ai mei, nu mai sunt ai lor. Dar nu ne scutesteste de moarte acest lucru, moartea face parte din marele plan al vietii, important e cum traim pana la moarte.

AI: Ma gandeam cum se intorc si Teodor si Zaira acasa si nimic nu mai arata ca si cum i-ar fi asteptat pe ei.

C.D.F.: Exact, pentru ca totul piere. Totul e facere si pierzanie intr-una. Piere. Zaira e in varsta, acasa se destrama totul, caramizile cad de pe casa, iubirea ei, Traian, probabil ca nu asteapta. La fel si cu Teodor, nimeni nu asteapta eroii sa vina acasa. Erou esti numai in propriul tau film intotdeauna si e bine sa stii acest lucru, te scuteste de multa tristete ca, de fapt, nu esti erou in lumea altora. In lumea altora ai personaje secundare si personaj secundar si trebuie sa-ti asumi acest lucru, facandu-te important in lumea altora ca personaj secundar. Orbirea ar insemna sa consideri ca esti erou tot timpul si peste tot.

AI: Ce se afla dincolo de povesti?

C.D.F.: O alta poveste. Nu putem fi dincolo de povesti, nu exista un dincolo de povesti. Exista o biologie, o fizica care exista si fara noi si vor exista si dupa noi. Exista o realitate clara, ca a spectrului luminii. Ochiul nostru e facut sa vada o anumita parte din acest spectru al luminii, pe cand insectele vad altele, exista o lume dincolo de noi, clara, nu noi o faurim, nu traim numai intr-un subiectivism continuu. Dar in lumea psihica a omului, lumea unde isi faureste identitatea prin povesti, dincolo de poveste nu exista decat o alta poveste tot timpul pana la povestea suprema cea a lui Dumnezeu.