Ernest fara Hemingway. Cu Hadley

In anii '20 incepuse deja sa fie periculos sa fii cuminte. Parisul poza in ceea ce ar putea fi luat drept conformismul nonconconformismului, cu toata gama lui de fete frumoase, care luau in ras totul, inclusiv propria feminitate - pentru a se deprinde cu una noua, cu mult mai plina de cutezanta. Iar asta pentru ca nevoie de curaj era cat incape, iar barbatii o intelegeau la randul lor si mergeau si ei mai departe, in felul lor. “Ca sa nu-ti mai faci ganduri, exista alcool, pe putin cat sa umple un ocean, si funie de spanzurat la discretie.” (9) Oameni umiliti, scuipati grosolan de razboi. Ca Hemingway. Ca toti cei care se luau in serios doar pana la o limita foarte clar delimitata. Dar, poate, mai putin ca Hadley, autoproclamata (nu intr-un mod lipsit de ironie) fana Henry James: “Eu eram mai aproape de un vestigiu victorian decat de o tipa emancipata.”; Hadley cea care nu incearca sa se justifice si care prin tocmai acest lucru devine de-a dreptul acaparanta, cu toate ca la drept vorbind ea insasi e absorbita de celelalte personaje.

Hadley cea atat de proaspata prin ciudateniile ei care nu o jeneaza. Hadley cea virgina la 28 de ani, “biata Hadley”, dupa cum ii mutila capacitatile, cu un aer binevoitor, mama ei; Hadley, cea care canta Chopin ore-ntregi fara sa stie prea bine de ce, cea fixata in preajma lui Hem ca pilitura de fier in jurul magnetului. Cea imbracata in pulovere lalai si cu plete nostalgice, cea care poarta groaznica vina de a fi ratacit definitiv primul set masiv de manuscrise ale sotului ei, din intamplarea unui gest mai degraba simpatic. Cea care se-avanta pana la dureros de bagacioasa dorinta pe care o spune minunat astfel: “Mi-ar placea sa arat ca tine, am zis. Mi-ar placea sa fiu tu.” (69)

Focalizand altfel romanul, se vede clar ca trateaza ideea potrivit careia ciocnirea cu o vointa atat de aprinsa  - cum de data aceasta e a fabulosului Hemingway – te reduce la foarte putin, iar ce ramane de inteles este doar ca viata este o jalnica adaptare a ideilor tale despre ea, o versiune moderata si inghesuita de prea multi factori ca sa o mai poti simti ca fiind a ta (si imi permit aici folosirea unui asemenea pronume, pentru ca e la mijloc o chestiune cat se poate de personala).

Si, in felul acesta, e si firesc ca Hadley sa para si sa se simta, la randul ei, putina. Cum e asezata langa figuri de o  atat de mare consistenta, fie ele femei (Gertrude Stein, Zelda Fitzgerald), fie ei barbati (Scott Fitzgerald, James Joyce, John Dos Passos, Ezra Pound), in afara de stanjeneala absolut incitanta, care, printre altele fie spus, mi-a satisfacut rautatile de cititor, nu-i ramane decat sa sa-si joace realitatea (de fapt, ramane de vazut in ce masura e a ei sau a lui Hemingway) la modul cel mai sincer. Caci tocmai aceasta e diferenta dintre ea si grupul de oameni spectaculosi care o inconjoara: artistii isi scriu, isi picteaza, in fine, isi expun sinceritatea, in vreme ce ea, intr-o maniera cat se poate de autentica o practica si nu-si vede absolut niciun merit in asta: “Asta era realitatea, si chiar daca viata alaturi de Ernest ma facuse mai toleranta la real decat fusesem vreodata, ma dezgusta totusi.” (88). Dezgust firesc, pentru ca se simte bruscata, cu toate ca fascinatia ei nu coboara niciodata, oricat de dureros ar fi pentru ea.

Dar pana sa ma cufund cu totul in adorari usor hilare, sa vedem cum se poate citi mai precis aceasta carte mult prea frumos scrisa pentru a fi redusa, insa, la dimensiunile unei apologii a femininului. Roman povestit retrospectiv de catre un narator implicat, care lasa, totusi, loc din cand in cand unor momente de respiro, in care un alt narator – de data aceasta unul obiectiv – retuseaza realitati altfel inaccesibile cititorilor, Sotia din Paris este, se zice, o replica la Sarbatoarea continua a lui Hemingway. Atata doar ca vine cu detalii care o fac incomparabil mai umana, cu un “noi” deloc dizolvat, discutand si disputand probleme legate de monogamie, iertare, artisticitate, curaj, agresivitate, franchete. Problemele lui Hadley si Ernest, cei intorsi pe dos de mizerabilul, dar fascinantul lor Paris, care i-a prins in valtoarea lui pana la naucire.

Bilantul: o carte adunand individualitati dezorientate: “-Ce se intampla cu noi, Bill? Poti sa-mi spui si mie?/ -Dracu sa ma ia daca stiu, a raspuns el. In primul rand, bem prea mult. Si vrem prea multe, nu-i asa?”, a oamenilor panicati de perspectiva singuratatii (in ciuda paradoxului ca “de fapt, nimeni nu parea sa aiba niciun drept asupra nimanui. Era un semn al epocii.” (49), o carte fara timpi morti si atat de trainic povestita, ca s-ar fi putut lipsi pana si de “elementul Hemingway”, pentru care banuiesc ca multi ar fi tentati sa o amendeze. Desigur, nu-i cazul sa-l reduc intr-o asemenea masura, insa e esential sa-mi sustin ipoteza intr-un mod cat se poate de deschis. Nefericit titlu, insa, mai ales la prim impact -  si eu am ridicat din spranceana. Dar pana si asta se iarta dupa cele 300 si ceva de pagini. Cititi-o!