Dorian in oglinzile lui Wilde

Fara indoiala ca o personalitate atit de controversata ca Wilde nu putea sa nu scrie un roman la fel de controversat. Astfel, Portretul lui Dorian Gray (1890) a fost primit cu multa reticenta si aprecieri negative (fiind considerat chiar otravitor), motiv pentru care un an mai tirziu a publicat o a doua editie, in care a adaugat sase capitole si a eliminat unele pasaje cu referiri directe la orientari sexuale practicate inca din Antichitate, dar care se pare ca ofensau obrazul fin al societatii de atunci. Rod al aceleiasi interventii, prefata celei de-a doua editii ne cam intoarce chipul de la momentele „otravitoare” la misiunea estetica a romanului sau.

Poate ca asta duce intr-un fel cu gindul la un compromis pe care Wilde si l-a permis, insa faptul acesta poate fi trecut comod cu vederea, intrucit avem de-a face cu o prefata in care primim o lectie valoroasa despre Arta. Mai precis, ni se spune ca: „nu exista carte morala sau imorala. Cartile sunt fie scrise bine, fie scrise prost. Atit si nimic mai mult”. Ne invata sa citim/percepem o carte raportindu-ne la propriile noastre simturi, nu cautind cu incrincenare sa descoperim papusarul din spatele marionetelor sale. Ne aminteste astfel ca scopul artei este de a se auto-dezvalui si „de a-l ascunde pe artist” si ca „arta nu reflecta viata, ea il reflecta de fapt pe spectator”.

Povestea lui Dorian o stim cu totii, asa ca o voi reduce la cea mai restrinsa schema posibila: tinarul are o revelatie estetica, de pe urma careia i se materializeaza dorinta de a ramine vesnic frumos, de a-si conserva toata vlaga tineretii, in detrimentul portretului pictat de prietenul sau, Basil. Portret ce devine, practic, purtatorul sau de vicii, insemnat de trecerea timpului in locul sau. Dorian sacrifica egoist arta, cu indrazneala celui care crede ca el e cel mai merituos, mai potrivit a se oferi pe sine drept norma estetica, de a se tezauriza (gest prin excelenta apolinic), in ciuda unei predispozitii de netagaduit fata de hedonismul pe care il practica, evident, fara nicio remuscare. 

Astfel, nu vad ca Portretul lui Dorian Gray (aparut la Polirom prima data in 2001 si reeditat anul acesta, imbogatind astfel colectia Top 10+) sa fie romanul devenirii unui tinar. Este mai mult decit atit. Este o lectie despre arta si despre natura umana, cu moravurile ei tipice. Nu sintem martorii unui simplu examen de maturitate esuat; al unei degradari fizice si morale rezultate in urma imposibilitatii unui tinar de a discerne intre bine si rau. Dimpotriva, descoperim un Dorian Gray surprins de doi artisti, in ipostaze antitetice, legate, totusi, de idealismul constant, de nevoia primara a personajului de a depozita undeva ceea ce el crede ca e consistenta lumii (in cele din urma, ce loc mai sigur decat propria persoana?), fara scrupule, ca si cum ar fi un act cat se poate de generos.

Revenind, insa, la cele doua figuri care il modeleaza pe Dorian, pe de o parte e Basil Hallward, care infatiseaza un tinar fermecator, neviciat si imaculat, de o frumusete iesita din comun. O frumusete care emana inocenta si puritate. Basil picteaza un Dorian care se muleaza perfect pe impresia pe care acesta o are despre el, obiectul pasiunii sale ambivalente: a artistului fata de creatia sa, dar si a iubitului fata de amantul sau (desi acest aspect este surprins in modul cel mai direct abia in filmul regizat de Oliver Parker, 2009 – singurul pe care l-am vazut cu tema aceasta).

Lord Henry Wotton, pe de alta parte, ne ofera un Dorian Gray dedat placerii. El sculpteaza dintr-o materie prima nealterata, virgina, un tinar indraznet, curajos si aventuros. In fapt, ii reda aripile si il ajuta sa se elibereze de rigorile sociale si morale. Ii reda sinele nimicit de ipocrizia societatii contemporane lui si de rolurile care ii sint impuse. Totul cu un pret, fireste.

Basil si Lord Henry sint artistii care se joaca (poate prea mult) cu vopselele si cu dalta si care devin, pina la urma, victimele propriilor imaginatii, fapt surprins mai bine in pelicula decit in roman, acesta fiind de altfel singurul element din film care merita mentionat (alaturi de melodiile de care ne putem bucura pe parcursul celor aproape doua ore, preferata mea fiind „Sadness Waltz” compusa de Hans Christian Lumbye, intrucit surprinde cel mai bine atmosfera gindita de Oliver Parker). Din pacate, pelicula a cazut prada decadentei si nevoii de sexualitate cit mai afisata si mai explicita mai mult decit mi-as fi dorit.

Intocmai ca Oscar Wilde, Dorian Gray sfirseste blamat si marginalizat de o societate care nu a fost pregatita sa se priveasca in oglinda si sa se accepte. Motiv pentru care Oscar Wilde incheie prefata romanului sau cu un indemn adresat, cred, in special celor care s-au simtit ofensati de cele descrise in romanul sau: in definitiv, „arta este cu totul inutila”.