- 4749
Aplaud colectia de la Editura ALL coordonata de Alexandra Rusu. Strada Fictiunii este o strada “cosmopolita. Straniu familiara. Cu miros de mare, de scortisoara sau de cerneala.” Este o strada primitoare si ingenioasa, cu solutii pentru toate gusturile, avind o structura tripartita: Turul Clasic, Turul Contemporan si Turul Bestseller. In ultima categorie se incadreaza si Dezghetul, romanul de debut al lui A.D. Miller.
Pregatirea tinarului scriitor britanic este de invidiat. A.D. Miller a studiat literatura la Universitatile Cambridge si Princeton, unde si-a inceput cariera de jurnalist. Intre 2004 si 2007 a fost corespondentul la Moscova al publicatiei "The Economist” (in paginile careia poate fi gasit si in prezent). Astfel, experienta profesionala l-a ajutat sa cunoasca Rusia; o Rusie pe cit de atragatoare si incitanta la inceputul iernii, pe atit de murdara si corupta, care isi dezvaluie secretele pe masura ce se topeste zapada.
Proiectat ca o confesiune a naratorului in fata viitoarei sotii, Dezghetul este povestea unui avocat britanic naiv, care, printr-o intimplare nefericita, ajunge sa se descopere pe sine abia la patruzeci de ani. Revelatia la care ajunge Nick Platt este ca nu poate pune pe seama Rusiei degradarea morala la care a ajuns: „Devenisem cumva o persoana care se lasa dusa de val, in orice directie, simtind, dar nepasindu-i ca nu duce la nimic bun, modificind aparentele si zimbind atit timp cit aveam ce imi trebuia. Inainte sa vin la Rusia nu stiam ca pot fi o astfel de persoana. Dar am putut fi, si am fost. [...] Lectia n-a fost despre Rusia. Niciodata nu e, nu cred ca e, atunci cind se termina o relatie. Nu despre iubita ta inveti. Inveti despre tine.” (188)
A.D. Miller ne ameninta cu un „thriller moral despre lucruile adinc ingropate, care-si cer negresit drepturile, mai devreme sau mai tirziu.” Intr-adevar, lucrurile adinc ingropate ies la iveala; intr-adevar, totul are un pret, insa Miller nu a atins maximul de degradare morala care ar putea marca cititorii si care i-ar conferi substanta romanului.
Mai decadent si mai degradant este ce se intimpla cu protagonista lui Elfriede Jelinek din Pianista, roman care i-a adus premiul Nobel, dar care, din punctul meu de vedere, este unul prost. Asta nu pentru ca nu pot accepta faptul ca in fiecare dintre noi granita dintre normalitate si reversul ei este foarte usor de trecut, ci pentru ca altii (Henry Miller de pilda) au aratat-o intr-o maniera mai captivanta si mai tulburatoare.
Revenind la Dezghetul, consider ca nu usurinta cu care Nick Platt a acceptat sa isi vinda sufletul si sa isi inabuse constiinta in schimbul placerii este punctul forte al cartii, ci stilul. A.D. Miller ne prezinta intr-un mod amuzant si clar, concis, o Rusie familiara – „Deasupra biroului avea un semn pe care scria «Nu pot bea flori sau bomboane de ciocolata».” (65) –, pe care insa atit autorul, cit si naratorul, ambii britanici, o gasesc ametitoare. Vrem, nu vrem, sintem mai aproape de rusi decit ne place sa credem, multe elemente descoperite cu stupoare de Nick descriind parca societatea romaneasca: „Ne-am croit docil drum pe linga biserici, toate asediate de cersetori – betivi, soldati infirmi, betivi deghizati in soldati [...] –, toate pline de icoane, fum de tamiie, femei imbrobodite coplesite de durere si un abur de prejudecati ancestrale.” (129)
De asemenea, interesanta de vazut este si diferenta dintre sistemul de valori rus si cel britanic: „[...] i-am simtit cum se masoara unul pe altul, ca sa-si ghiceasca mediul de provenienta, educatia, cantitatea de singe care a fost stearsa de pe miinile lor sau ale familiei lor – genul de socoteli instant pe care le fac rusii mai in virsta, intr-un fel cam ca englezii care se evalueaza unii pe altii dupa pantofi, accente si tunsori.” (161)
Nu in ultimul rind, numeroasele replici amuzante sporesc pitorescul creat de A.D. Miller prin surprinderea atenta a culorii locale: „Avea tocuri inalte, de vreo sapte centimetri, care si le pusese dupa ce-si terminase tura si cu care mergea prin zapada cam ca Iisus pe apa. Avea niste suspensii de iarna perfecte.” (73); „Amindoua purtau niste bikini minusculi – impresia mea este ca rusoaicele nemaritate sint obligate sa ii poarte prin lege.” (83); „[...] mare parte din apartamentul meu era de la IKEA, ceea ce la vremea aia, in Moscova, era inevitabil, la fel ca moartea si evaziunea fiscala (si ciroza).” (55)
Publicat in peste 22 de tari, Dezghetul nu m-a dezamagit, dar asta pentru ca, dintr-o precautie de cititor sceptic si greu de multumit, nu-mi pun mari sperante in romanele care se vind prea bine.
*Carte oferita prin amabilitatea Librariei Carturesti Iasi.