Dansatorul de tango al lui Stelian Tanase

Desi abordarea lui Stelian Tanase e una realista (sau cel putin asa pare initial) – prin prisma epocii descrise, a implicatiilor politico-istorice care se rasfring asupra personajelor din roman, intrigilor si relatiilor dintre actanti – autorul include citeva tuse fantastice: un tramvai care circula la miezul noptii fara vatman si fara calatori (un vehicul care pare sa aiba control divin; nu de putine ori, Vrabete si ai sai scapa de politie si alte autoritati care sint pe urmele lor, urcindu-se in acest tramvai si disparind fara urma si destinatie), un mijloc aproape teatral de a „scoate” personajele din scena; un alt element de aceeasi factura este identitatea a doua dansatoare: Larisa si Katia. La ceva timp dupa aparitia in poveste, aflam ca de fapt nu e o singura persoana ci sint gemene. Misterul creat in jurul lor e augmentat si de momentul aparitiei „pe scena”: danseaza tango intr-un decor creat din oglinzi. Existenta unui moment erotic, palpabil (realist, deci) ii e necesar lui Vrabete pentru a se lamuri.

Pentru noi, cititorii, e imposibila concupiscenta cu literatura si nu ne ramine decit sa citim in continuare in cheie realista, intrebindu-ne cit din episoadele mai sus amintite e fantastic. Aceasta consideratie o fac pentru a incerca sa incadrez textul lui Stelian Tanase intr-un „sertar”, intentie ce – sper eu – ii va ajuta pe cititori.

Dincolo de naratiunea fluenta (un mare plus al romanului), crearea unui personaj veridic si demascarea deznodamintului inca din titlu, as vrea sa ma opresc asupra unui aspect mai putin ok. Limbajul, sau mai bine zis anumite exprimari sint defectuoase. Nu le-as zice licentioase ori „colorate”, pentru ca le inteleg rostul literar. Ce mi se pare nepotrivit e folosirea, la un moment dat, a unor termeni prea duri in comparatie cu restul naratiunii: „Dizeurul Bubu Felix lansa un tremolo baritonal de vita injunghiata. Iti simteai coaiele grele in nadragi.” Prima impresie e ca autorul supraliciteaza incercind sa-l duca pe cititor mai aproape de eroii romanului. Insa aceste personaje, desi prea putin elevate, au un aer boem specific epocii, iar termenii vulgari par din alt film. Eroarea nu ar fi doar de adaptare a limbajului ci e si un impediment la lectura: dupa ce citesti fara respiratie pagini intregi, te lovesti de astfel de exprimari care iti fac ochii mari.

Totusi, am retinut un citat care suna cam asa: „Bucuresteanul are acest talent: dispare fara sa-si previna sefii si rudele”. Imi place ideea pentru ca surprinde nu doar o caracteristica a personajului principal, ci e si o formulare ironica referitoare la conditia bucurestenilor de dupa ocupatia sovietica.

Finalul mi se pare ratat, din perspectiva efectului creat, desi e foarte bine scris: paralela aproape perfecta cu finalul din Casablanca, titlu pe care il mentionam la inceput. Te dezumfli complet cind iti dai seama ca toata constructia secventei e atit de neoriginala. Il felicit totusi pe Stelian Tanase pentru capacitatea de a imagina o alta situatie atit de asemanatoare, insa nu-i sustin ideea.

* Carte oferita prin amabilitatea Librariei Avant-Garde.