Cu luciditate despre neimplinire si cu modestie despre implinire, George Banu

Monologurile neimplinirii te primeste, cum se intampla in general cu textul lui George Banu, cu o invitatie la viciul lecturii. Spun „viciu” pentru ca a plonja in scriitura celui mai cunoscut critic al nostru de teatru la nivel international  este o cale fara intoarcere, e pierzania intr-un univers de care nu te mai poti desparti, pentru ca, odata intrat acolo, ramai in povestea-confesiune, dand pagina dupa pagina, fara a vrea ca marturisirea ce ti se deschide sa se termine. Pentru ca George Banu are instinctul formidabil care-i arata cand e nevoie ca textul sa faca o turnura in umor – umor intotdeauna bine cumpanit si extins in sensurile lui profunde –, ori sa apese pedala meditativa, ori sa prefire pe drum mici panseuri, as spune cu valoare aforistica de cele mai multe ori. Cititorul ramane prins in spectacolul lecturii cu placerea nespusa de a urmari cum autorul combina ingredientele intr-o potiune din care ai vrea sa gusti iar si iar.

Prima parte - cea in care criticul raspunde la intrebarea de ce nu a devenit actor – se contureaza, de fapt, o definitie a ceea ce e, in conceptia sa, arta de a fi pe scena. Cu un dram de autoironie si autopersiflare, cu o logica pe care nu poti s-o contrazici, cu incursiuni in trecut – famane, de fapt, din istoria scenei europene, pe care teatrologul de azi ar trebui sa le pastreze undeva in bagajul personal –, autorul vorbeste despre sine, despre motivele care l-au determinat sa se mute din clasa de la actorie la cea de teatrologie. Glisare pe care nu o regreta. Acest preambul al renuntarii definitive la cariera de actor dezvaluie un moment mai putin cunoscut din biografia criticului, amintind partial de alte personalitati care au fost tentate a patrunde in lumea de dupa cortina: putini stiu ca Andrei Plesu si Gabriel Liiceanu au dat la Institutul de Teatru – cum se numea pe vremuri UNATC – fara sorti de izbanda insa, ori ca Andrei Serban – caz amintit si in carte – a urmat cursuri de actorie inainte de a se decide spre regie, sectie abia infiintata in acea vreme la Bucuresti. Rasturnat, discursul despre actorul care nu a fost, George Banu il transforma intr-un breviar unde se releva trasaturile importante si dedesubturi ale acestei arte: puterea de absorbtie totala in momentul scenic (exercitiul concentrarii), intelegerea cu propriul corp, depasirea inhibitiilor ca intr-un dans cu neprevazutul, acceptarea neconditionata de a fi altul (de a vorbi prin cuvintele altuia, mereu aceleasi).

Insa cand George Banu se explica de ce nu se considera scriitor, publicul are dreptul sa-l contrazica partial. Daca intr-adevar, autorul Monologurilor nu a putut niciodata sa se incadreze in structura riguroasa a romanului, a epicitatii, si nici in meandrele formulelor  dramatice, daca intr-adevar nu a gasit cele mai „potrivite” cuvinte pentru ceea ce a considerat el ca e un text literar, acestea sunt, pana la urma, decizii personale, decizii luate de simtul unui critic care statea pe primul loc, in fata scriitorului si a artistului. Marturiseste autorul, cu simplitate si luminos, in consecinta: „Ma adapostesc la umbra literaturii fara a o concretiza. Sunt si voi fi toata viata un exilat… estetic” (p.82). O mana conduce penita ce deseneaza conturul unui carnet-jurnal din care, printr-un fir subtire, ies la suprafata, in etern, personaje fantastice, fara chip, insailari de linii si contorsionari ale penitei – desenul lui Helmut Stürmer acompaniaza amplul monolog despre renuntarea la stilul beletristic. Ca si cum ar arata cum se poate povesti prin imagini. George Banu se recunoaste cu seninatate infrant in lupta cu plasmuirea textului.

Dar nu-l pot crede pana la capat, si numai daca ar fi sa ma gandesc la portretele marilor regizori cuprinse in Ultimul sfert de secol teatral. O panorama subiectiva, in care nu doar datele exacte si informatiile de maxima utilitate se perinda prin fata cititorului teatrolog, dar se profileaza „personajele” care au fost sau sunt inca artistii cei mai importanti ai scenei din veacul nostru. Criticul si eseistul roman cheama si gazduieste lectorul in scriitura sa, oferindu-i delicasse-uri si gourmandise-uri culturale pe masura asteptarilor lui. Nostalgic, chiar presarand putin scepticism, autorul ofera o astfel de mostra oriunde am deschide cartea. Pe volumul pe care-l am in fata am lasat un semn timid cu creionul: „Nu am devenit scriitor, nu am fost actor, dar ma recunosc in postura de eseist. Cu tot ceea ce comporta ea ca imprecizie si indecizie, ca refuz al demonstratiilor ample si ca notatie pentru atractia rapida, ca fuziune a mea cu ceilalti, ca entre-deux investit de o dubla nostalgie pe care caut, scriind, sa o depasesc totusi. (…) Eseul ca reconciliere” (p. 83). As vrea sa mai meditez la aceste considerantii.

Partea care mie mi-a raspuns cel mai bine intrebarilor (uneori nu cu siguranta unui adevar peste care nu se poate trece, ci printr-o alta intrebare) este cea care incheie tripticul si in care, cu acribie, am facut nenumarate notite – marcile cititorului activ, deformat de placerea discutiei imaginare cu autorul. Problema apare cumva paradoxal in subiectul neimplinirilor – George Banu o recunoaste de la inceput –, caci e stiut ca pe langa activitatea de critic, de teatrolog, de traducator, autorul si-a incununat cariera cu un grad inalt la Universitatea Sorbona – profesor universitar si conducator de doctorate. Cu toate acestea, De ce nu am devenit profesor e iar un joc al eului confesiv cu tipologiile de pedagogi si cu posibilitatile felurite de a defini munca de la catedra academica. Exprimandu-si indoiala atat fata de profesorul prieten, vesnic intinerit din energiile studentilor, neimpacat, in realitate, cu propria inaintare in varsta, dar si fata de „filosoful in turnul de fildes”, distant si intangibil, George Banu prefera calea dialogala si se identifica, mai degraba, in postura de „ghid”. E un ghid, insa, aparte, as preciza, pentru ca nu se muntumeste niciodata doar cu o vizita explicata prin muzeul teatrului, ci e mereu preocupat sa-si innoiasca discursul, sa faca alte si alte multe paralele ce integreaza, in fapt, teatru intre celelalte arte, in context socio-istoric. Cu ghidul George Banu nu te pierzi in camere inalte al memoriei teatrale, insa trebuie sa te ridici la nivelul discursului spre a putea ramane acolo sus, suspendat in lumea frumoasa a ideilor, deloc amagitoate, intru totul bogata. „Nu am devenit profesor, caci am dorit sa conduc studentii pe drumuri pe cale sa se traseze, mai degraba decat sa le desemnez drumuri marcate (…) Pentru ca sunt pasionat de teatru, am predat esential iubirea, si aceasta nu-i o materie universitara. Ea m-a salvat” (p. 97). „Discursul indragostit” se intalneste cu analiza destinatarului, exercitiu invatat din arta actorului, si cu stiinta de a-i face placere acestuia prin puterea cuvintelor – tangenta cu arta scrisului – aceluia care pleaca alaturi de tine in cautarea teatrului ca in cautarea celor mai efemere forme. Neasemuit periplu de descoperire si de asumare a mereu altor cotituri nebanuite, calatoria celui care indruma in scoala de teatru s-ar putea rezuma in cuvintele lui Gilles Deleuze, citat si in eseul de fata: „Predau cel mai bine ceea ce caut”.

Prelungire a tripticului, partea intitulata Neimplinire solitara si implinire comuna e o lectia a ceea ce inseamna munca in teatru. Cateva adevaruri evidente ies la suprafata: artistul nu poate trai ca un ascet, actul teatral se face mereu impreuna, iar satisfactia de dupa premiera este si ea o senzatie impartasita. Ridicandu-si demonstratia pe o structura de forta in care numele lui Antoine Vitez, Tadeusz Kantor, Patrice Chéreau, Peter Brook, Ariane Mnouchkine, Robert Wilson, Mihai Maniutiu sau Lucian Pintilie sunt centrii de sustinere, autorul parcurge o cale imperturbabila in care arata, ca un adevarat profesor, ca scena e o casa, un loc aproape intim, in care creatia are sanse de reusita atunci cand toti au inteles ce inseamna „impreuna”. In acest proces nici criticul/dramaturgul nu poate sta la margine. Spune George Banu, cu acelasi aer placut, in care nevoia de a puncta e esentiala: „Regizorul nu poate viza si admite decat implinirea comuna al unui act scenic al carui initiator, organizator si lider a fost. Reprezentatia poate produce impacare cu sine, momentana si pasagera a unui creator care stie ca el e gestionarul unei insumari de neimpliniri si ca aceasta e conditia spectacolului construit prin alianta lor” (p. 149).

Anexa Cine poate deveni regizor e aproape un micro-manual depre pasii obligatorii e care ar trebui sa-i faca un creator de spectacol. Este, din nou, punctul de vedere al ghidului George Banu care, stand alaturi de atatia oameni ai scenei, cunoscand nu doar tendintele europene, dar si pe cele asiatice sau americane, este cat se poate de autorizat a se pronunta in privinta calitatilor pe care ar trebui sa le indeplineasca un regizor, spre a se putea numi astfel. Si multe sunt acestea, dat fiind si faptul ca regizor echivaleaza, pentru criticul nostru, cu om de teatru, caci el nu se rezuma la punerea in scena a unor povesti sau doar la obtinerea iluziei. Ar fi, atunci, un fals profet. Cati nu au fost si nu sunt aceia care au dat solutii, au redactat tratate ori care au intemeiat scoli spre a inetelege si a da un raspuns acestei intrebari – Cine poate deveni regizor? Ma intreb cum va fi reusit chiar autorul sa rezume si sa aleaga cele mai importante calitati din profilul si cele mai importante greseli necesar a fi ocolite de cei ce urmeaza drumul omului de teatru. Un cuvant revine in excursul criticului – lider. Cu toate nuantele sale acest termen adoptat din teoriile comunicationale americane pare a fi un principiu fundamental si primordial pentru a avea acces la lumea teatrului. Lideri – cu toate ca poate trece drept amuzanta asociera dintre termen si nume – au fost Thespis, cel care-si conducea caruta cu actori prin cetatile Greciei antice, Molière, cel care si-a trait visul pana la capat, dar si Grotowski, Brook, Barba, Wilson. Si formatori de opinii, conducatori de grupuri, disidenti, in unele cazuri, nestapaniti, rebeli, pregatiti de avangardele cele mai acute. „Ghizi” la randu-le prin fantasticul teatral.

Intregul volum este, de la inceput pana la sfarsit, o lectie de modestie care vizeaza, deopotriva, operatia fina in zonele, poate, sensibile ale artistului, in neimplinirile vazute cu justete si acceptate, si pilda data, printre randuri, nu doar generatiei tinere, dar si celor mai in varsta, printre care se numara si egouri nemasurate – prazile certe ale acelui pericol de netagaduit al satisfactiei si autosuficentei devoratoare. Greu de urcat povarnisul analizei de sine detasate… Demersul logic, dar dublat intotdeauna de incantarea prin cuvant, face usoara apropierea dintre cel care scrie si cel care patrunde in text. Pana la ultimul rand, George Banu se arata a fi un om care propune, un ganditor care e departe de a detine adevarul absolut, insa caruia cel mai mult, parca, ii place sa ofere celui care se afla de partea cealalta a paginii – spre a gandi impreuna. Nu numai teatrul se face impreuna, dar si actul scriere-lectura e tot unul implinit impreuna. Apoi este si o evaziune, o rupere din timpul real si o alunecare in mrejele binefacatoare ale scriituri; e o evaziune in care se profileaza din nou criticul in neincetata sa cautare de a analiza si de a defini, din unghiuri diferite teatrul, acel „interstitiu intre viata si vis” (p. 57). Il auzim din departarile secolelor pe Segismundo al lui Calderon, pe Hamlet din Elsinor sau pe Faust in pamantul lemurilor incercand in clipa mortii sa inteleaga daca a trait cu adevarat sau a fost o inchipuire. Intre viata si vis – teatrul.