Cu ce personaj literar v-ati identificat cel mai mult?

Cred că personajul care m-a impresionat cel mai mult şi cu care am simţit că am o legătură este Catherine din romanul ,,La răscruce de vânturi" al autoarei Emily Bronte. Catherine simte şi vede lumea bidimensional, odata prin prisma raţiunii, iar a doua oară prin ceea ce îi dictează sufletul. Societatea şi viaţa dură o învaţă să fie puternică şi să nu cedeze în faţa numeroaselor obstacole pe care destinul îi le pune în cale. O fire deosebită, cu o patimă fără margini pentru libertate, dar conştientă că libertatea nu poate fi atinsă într-o societate în care averea şi numele ajung de multe ori să treacă peste orice fel de simţire. În societatea descrisă în roman, femeia este un trofeu, apreciată pentru frumuseţe şi totodată pedepsită pentru ea, întrucât femeile frumoase erau destinate căsătoriilor aranjate. Aici, dragostea sau orice alt fel de sentiment înrudit apare mai mult pe fundal. Îndrăgostită de Heathcliff, ea ajunge însă să se căsătorească cu Edgar Linton, unul dintre cei mai înstăriţi locuitori ai ţinutului intitulat ,,La răscruce de vănturi" (Wuthering Heights). Viaţa îi desparte, dar ceea ce au simţit ei transcende orice barieră, fie ea socială, materială, etc. Cred că mă identific cu Catherine la anumite niveluri întrucât la fel ca ea iubesc nespus libertatea, iubesc să mă exprim şi să fiu eu în ciuda tuturor încercărilor societăţii de a mă lega de real şi realitate. Personajul nu îşi uită rădăcinile, chiar dacă viaţa ajunge să o trimită în altă ,,lume". Mai mult, ea alege de fiecare dată trecutul în pofida prezentului. Îmi recunosc şi accept rădăcinile şi chiar dacă nu sunt în totalitate mândră de ele, le voi alege ca ea de fiecare dată. Protagonista şi cu mine împărtăşim o nostalgie aparte pentru trecut şi pentru frumuseţea acestuia. Suntem conştiente că nu ne este mereu prielnică acestă pasiune obsedantă pentru ,,farmece demult arse", însă recunoaştem că nu ne putem abţine. În asta constă magia ce îmi leagă degetele de paginile deja ,,ronţăite" ale romanului...

Cu McMurphy din "Zbor deasupra unui cuib de cuci". Era simpatic, plus ca avea "chiloti cu balenute", foarte trendy :)) E drept, m-a influentat si Jack Nicholson din film...

Nu cred ca ma pot identifica intr-un singur personaj deoarece cu cat cresc in varsta cu atat valorile si ideile mele de viata sunt intr-o continua transformare. Dar daca ar fi sa aleg trei cred ca personajul Spiridon din ,, Dubla existenta a lui Spiridon V." a lui Mircea Eliade pentru ca asemenea lui incerc sa-mi educ vointa, as mai alege personajul principal din ,, Amintiri din casa mortilor " pentru ca mult timp la munci m-am simtit ca fiind in spatele gratiilor, deloc liber si personajul Thoreau din ,,Walden'' pentru ca consider asemenea autorului ca oamenii muncesc mai mult decat este necesar in viata cand ar putea sa munceasca mai putin si sa traiasca liber mai mult. El considera asemenea mie ca oamenii sunt obsedati mai mult de a face bani si foarte putin de felul cum sa cheltuie acei bani, foarte putin de cum sa-si stopeze dorintele pentru a fi mai fericiti.

Nu pot să zic că m-am identificat cu totul, dar m-a captivat cel mai mult Fred Burton, din cartea "Fantoma". Carte ce conţine aventurile lui Fred ca agent de spionaj şi om ce luptă contra terorismului. Modalitatea de a povesti acţiunea m-a făcut ca pe parcursul cărţii să mă imaginez şi pe mine în acele locuri periculoase căutând teroriştii lumii. Dacă doriţi să ştiţi cum se luptă cu adevărat împotriva criminalilor vă recomand această carte.

Personajul literar cu care mă identific cel mai mult este Jane Eyre, din romanul de dragoste cu acelaşi nume, scris de Charlotte Brontë. M-a uimit ambiţia şi puterea de a lupta de care a dat dovada Jane Eyre, având în vedere copilăria mizeră de care a avut parte şi rănile sufleteşti pe care i le-au lăsat cei din familie, care ar fi trebuit să-i fie sprijin şi ajutor. Mă identific cu acest personaj şi în această situaţie pe care am descris-o mai sus, dar mai ales cu povestea de dragoste pe care a trăit-o. La fel ca şi Jane Eyre, mi s-a întamplat să mă îndrăgostesc de un băiat care e cu câţiva ani mai mare decât mine. Îmi place felul cum evoluează povestea de dragoste în roman, trăirile şi sentimentele descrise, deciziile pe care trebuia să le ia Jane Eyre de când l-a cunoscut pe alesul inimii ei şi mai ales scrificiile pe care le-a facut şi altruismul de care a dat dovada. La fel ca şi Jane Eyre, aş fi în stare să fac orice sacrificiu, gest şi faptă dacă aş şti cş finalitatea acestora ar fi unirea mea cu acest băiat. Însă, la fel ca şi Jane Eyre, nu cred că voi avea curajul vreodată să-i spun acestui băiat ca m-am îndrăgostit de el, însă voi lăsa ca gesturile şi privirea să vorbească în locul cuvintelor...

Există foarte multe personaje cu care ne identificăm în cărţi. Chiar de e vorba de personaje negative, a căror defecte le-am împrumutat cândva. Însă, doar pe câteva le simţim aproape de noi, ne identificăm cu ele şi astfel, înţelegem mai bine structura noastră sufletească. Căci, pentru asta e făcută literatura, pentru a ne regăsi propria identitate. Dintre personajele care mi-au plăcut enorm şi cu care mă asemăn, cred eu, este Camille, din "Împreună", de Anna Gavalda. Pentru că e vie, prin tristeţile şi bucuriile ei. E un personaj care prinde viaţă nu doar printr-o poveste de iubire, ci prin complexele, nemulţumirile, dezamăgirile, indignările, exaltările şi ironiile ei. E surpinsa prin micile amănunte ale vieţii, ceea ce îi da acel accent picant, niciodată plictisitor. Până şi felul în care mănâncă e un pretext menit să-i contureze personalitatea. Camille, o tipă îndrăgostită de artă şi de tot ceea ce dă senzaţia de perfec-imperfect locuieşte cu Philibert, un tânăr care vinde cărţi poştale şi adoră literatura şi cu Franck, un bucătar căruia îi place aventura şi adoră viaţa pe motocicletă. Aparent fără legătură, cei 3 tineri învaţă să convieţuiască împreună, iar între Camille şi Franck se leagă un sentiment aparte ce rămâne mult timp neconfirmat. Consider că mă identific cu Camiile fiindcă înţelege lumea altfel. Pentru ea, aparenţele nu contează, ci încearcă să pătrundă şi să vadă dedesubturile şi e mândră de asta, chiar dacă pentru ceilalţi, pentru superficiali, lumea ei e demnă de luat în batjocură. Ea nu numai că nu se apleacă la toate jignirile la adresa intelectualilor şi nu se amestecă cu această lume jalnică, ci crede în ea şi în tot ce face parte din ea: curiozităţi, atenţii, emoţii, sensibilităţi vis-a-vis de artă. Ea vede frumosul unde ceilalţi nu îl văd, şi asta, poate, e cea mai mare mulţumire pe care i-o poţi da sufletului tău. Un simplu dialog într-o gară, o singură convorbire cu o oarecare persoană se reduce la detalii, pe care le consemnează şi le dă semnificaţie. Chiar dacă e excesiv de slabă ca înfăţişare şi asta îi provoacă destul de multe neplăceri, e conştientă că aspectul nu e totul şi dincolo de acesta, trebuie să se afle o persoană integră, care să îşi folosească cunoştinţele într-un mod inteligent. E tipul de personaj care iubeşte, până îşi pierde minţile, se implică întru totul. Nu acceptă iubiri monotone, ci pe cele imprevizibile, spontane, care se concretizează prin diferenţele ce unesc doi parteneri. Şi găseşte această iubire în Franck, o iubire pe care ne-am dori-o cu toţii s-o trăim. :)

Personajul cu care m-am identificat cel mai mult este Lolita. Am 13 ani şi îl iubesc pe profesorul meu de română. El se uită uneori la mine cum probabil c-ar face şi un Humbert stând pe o bancă si admirând nimfete. Cred ca între noi e ceea ce era la început intre Lolita şi Humbert Humbert. Felul cum mă priveşte mă face să mă gândesc că şi el mă iubeşte. Acum va veni vacanţa şi ne vom despărţi. Nu cred că în realitate s-ar putea întampla totul atât de simplu încat să ramân cu el, însă aş fi fericită şi dacă l-aş săruta când vom fi singuri în clasă la sfârşitul tezei.

Cu siguranţă că nu există vreun personaj cu care să nu mă fi identificat la un moment dat. Plăcerea cititului este tocmai asta, de a trăi cât mai intens viaţa unui personaj, de a uita că doar citeşti o carte scrisă şi imaginată de unul, care gândea altfel totul, chiar şi personajul pe care-l trăieşti tu fiind în mare măsură doar o plăsmuire a ta. Marcel din În căutarea timpului pierdut fiind cel mai complex personaj din literatura universală, consider că m-am identificat mai mult cu el decât cu alte personaje doar schiţate. E simplu să faci o analogie între stările tale şi ale lui Marcel. Toţi am fost îndrăgostiţi, toţi am fost geloşi, toţi am găsit rezolvări mult mai proaste ale problemelor decât cele ale personajului lui Proust, de aceea stările sale, descrise atât de verosimil şi simţite de noi atât de reale, nu ne lasă indiferenţi. Simţim stările personajului ca pe stări trecute ale noastre, iar acest lucru ne uimeşte pe parcursul întregului roman.

Personajul care mi-a schimbat viaţa a fost Don Quijote. N-am putut să nu mă identific cu nebunia lui. Trăiam o viaţă ca un vis, fiind atât de puţin motivat de ceea ce mi se întâmpla, atât de indiferent la posibilităţile neinteresante ale vieţii, încât trăiam într-un vis continuu. Măcar Don Quijote avea curajul de a acţiona, pe când eu doar mă imaginam în faţa unui lucru important, pentru care ar fi trebuit să mă trezesc şi să lupt, dar nu s-a întâmplat niciodată nimic care să mă motiveze atât de mult, încât să nu trec indiferent pe lângă el. Trăiam într-un vis romantic poate, însă mi-am dat seama că există mai mult decât visare cu ajutorul cărţii lui Cervantes. Aveam nevoie să fac distincţia între viaţă şi vis. Acum totul e la fel, dar înţelegându-l pe Don Quijote, am ajuns să mă cunosc mai bine. Poate cândva voi reuşi să nu mă limitez doar la a visa, sau poate nu e vina mea că fac asta, sau încă nu mi-am găsit scopul vieţii. Şi e mai bine decât să am o viaţă banală, să am o viaţă asemenatoare lui Don Quijote. De aceea acum mă duc să arunc baloane umplute cu apă de pe bloc. O să mă opresc la primul parbirz spart? Nu.

Mi-ar placea o fraza slefuita cu care sa incep argumentarea pentru asemanarea mea cu eroul din 'Romanul adolescentului miop', dar n-am stiut niciodata cum se fabrica una. Tot ce pot spune e ca asta e cartea care mi-a marcat viata de liceu, pentru ca am avut grija sa o citesc cel putin o data in fiecare an. Si in fiecare an descopeream o emotie noua pe care o simtisem si eu cu toata noutatea ei, ghiceam ganduri mai profunde, sau mai putin profunde care imi trecusera si mie prin cap, vedeam ca nu sunt singura care se chinuie cu propria persoana/personalitate. De fapt, cred ca mi-ar prinde bine sa o recitesc si acum. Eliade a descris adolescentul dintotdeauna si oricat de diferita de ceilalti m-as fi putut considera, tot n-as fi putut trece cu vederea asemanarea.

Şi nimeni cu Scarlett? :)