Concurs: personajul literar care v-a contrariat

Josef K. - personajul principal al romanului Procesul al lui Franz Kafka

Emma Bovary (Gustave Flaubert - "Madame Bovary") mi se pare unul din cele mai bine construite personaje din tot ceea ce am citit pana acum. Totusi ma contrariaza tocmai din cauza realismului ei extrem. Imaginata acum 155 de ani, Madame Bovary este pentru mine un portret fidel al societatii contemporane. Este atat de actuala, cu tot egocentrismul si materialismul ei incat nu poti decat sa te resemnezi si sa o accepti asa, cu bune si cu rele. Desi ai vrea sa o iei la palme din cauza lipsei de constiinta, te gandesti ca din pacate, reprezinta o parte din tine pe care ai vrea sa o suprimi.

Sunt 2 personaje care m-au contrariat prin rautatea lor. Cand citeam aceste doua carti si ajungeam la capitolele in care se povestea despre ele simteam ca sunt atat de furioasa pentru toata nedreptatea pe care o imparteau in jurul lor, dar ma si fascinau in acelasi timp... Cele doua personaje sunt Sora Şefă Ratched ( Zbor deasupra unui cuib de cuci) si Kate (La Est de Eden) Sora sefa Ratched reprezinta pentru mine conceptul devenit un personaj. Conceptul de a avea putere si a abuza de ea. Kate este imaginea demonica. Nu simte nimic pentru oameni, iar presupunerea ca toti oamenii sunt ca ea, fara sentimente o fac ca metodele folosite in distrugerea celor din jur sa fie teribile E greu sa descriu in cuvinte...

Kate din La Est de Eden m-a contrariat şi pe mine teribil. E un exemplu foarte bun. Voiam s-o povestesc şi eu pe fata rea din Rătăcirile fetei nesăbuite de Llosa. E o carte pe care am citit-o într-o zi şi în care am trecut prin toate sentimentele faţă de personaj. It takes a lot of talent to do that :)

Scarlet O'Hara din ,,Pe aripile vantului'' de Margareth Mitchell este personajul cel mai bine conturat din literatura, care contrariaza inca de la inceputul romanului prin aparenta superficialitate, mandrie mult prea mare si interes, insa care se schimba pe parcursul derularii evenimentelor, devenind dintr-o domnisoara stilata o femeie adevarata nevoita sa lupte cu greutatile vietii si obligata sa le invinga prin orice mijloace.

Desi am citit mii de carti, personajul care m-a contrariat cel mai mult, ramane arabul din poezia El- Zorab a lui George Cosbuc. Personajul se duce singur la pasa sa-si vanda calul, pasa este foarte darnic, "o, pasa, cat de darnic esti" recunoaste chiar arabul, dupa care regreta vanzarea calului, arunca banii care l-ar fi salvat din foame pe el si familia lui, iar la sfarsit, apoteotic, isi omoara si calul...

Desi am citit miliarde de carti, sunt un om cult si vreau sa devin intelept, pe mine m-a contrariat mama lui Nica din Amintiri din copilarie. N-am sa inteleg niciodata motivul pentru care femeia si-a lasat fiul sa alerge gol prin papusoi si nici de ce voia ca fiul ei sa devina popa. Consider acest personaj ca fiind cel mai bun exemplu din literatura universala al limitarii. Cum n-a citit niciodata nimic, fiind analfabeta, neputand sa citeasca o carte intr-o zi, cum fac eu mai tot timpul, as putea sa-i inteleg limitele, dar rautatea ce rezulta din majoritatea actiunilor sale e demna de o descriere sincera pe care n-o pot exprima in cuvinte. Prefacatoria ei, cand ii spune fiului ca daca zambeste, soarele apare de dupa nori, ea stiind din ce parte bate vantul, e relevant pentru scopul vietii sale: sa domine constiinta copiilor sai, sa fie considerata o zeita de acestia. Obsesia puterii este actuala si doar firavii care nu-l vad pe Ion al lui Liviu Rebreanu ca pe un nenorocit, un oropsit al sortii, un inocent ce pare un monstru al societatii din care face parte, dar care e doar rezultatul educatiei la care a fost supus si al genelor sale, nu inteleg ca Smaranda este un exemplu definitoriu al nebuniei puterii. Bineinteles ca Smaranda nu e un personaj mizerabil si scarbos in genul celor din romanele lui Irvine Welsh sau din povestirile lui, dar perspectiva din care personajele sunt infatisate fac din Smaranda un personaj atat de aprope de conceptia falsa a oamenilor despre bunatate si intelegere, incat un bataus cu scopuri simple si sincere, sau Sora Şefă Ratched devin simpli pioni pe o tabla in care jocul abia a inceput, pe cand Smaranda e regina in plus din finalul jocului.

M-a contrariat Ion al lui Liviu Rebreanu. Aveam 16 ani si nu intelegeam de ce un om care se poarta asa cu cei din jurul lui (si in special cu femeile) este scuzat de toata critica literaturii romane pentru ca era manat de patima pentru pamant. Nu am inteles si nu pot nici acum sa inteleg de ce pamantul era sfant, dar oamenii puteau fi calcati in picioare. Eu l-am vazut pe Ion ca pe un personaj negativ, un personaj absurd si prin aceasta educativ. Nu i-am gasit nici o scuza si am apreciat realismul lui Rebreanu tocmai prin dezvaluirea acestor aspecte crude si adevarate ale mentalitatii romanesti: totul este sa ai pamant, nu conteaza cati ucizi in drum. Am fost contrariata de modul in care este predat si interpretat acest roman in anii de liceu, cand principiile sunt in formare. Am avut ocazia sa-mi expun nemultumirea la proba de limba romana oral a examenului de bacalaureat, cand - nici nu se putea altfel - am tras biletul cu subiectul Ion. In uimirea comisiei am afirmat ca Ion era un nenorocit care nu merita nici un pic de iertare pentru modul in care s-a comportat cu cei din jur. Inca mai cred ca Rebreanu asta a vrut sa spuna.

Nu ma pot lauda cu mii de carti citite.....insa am doua personaje care sunt pentru mine cele mai fascinante de pana acum, si cred ca isi vor mai pastra inca multa vreme aceasta apreciere din partea mea. Este vorba despre Don Quijote al lui si printul Miskin. Ambii au o "boala" incurabila, au o slabiciune pentru oameni si asta-i face foarte vulnerabili, usor de ranit; sunt ca niste copii inofensivi scapati printre fiarele junglei. Ma atrag cele doua personaje in care ma regasesc de altfel deoarece in momentele critice se pot debarasa de aparente, sunt eroi pana in maduva oaselor insemnand ca nu vor avea vreun gand de lasitate cand e vorba sa se sacrifice pentru o cauza nobila, cand e timpul sa se lupte pentru principiile si valorile in care cred. Am ales doua personaje, dar care imi completeaza impreuna modelul pe care il descrie si Nietzsche in Asa grait-a Zarathustra prin viziunea filosofica asupra inimii de copil, acea fiinta care poate trece usor peste fiecare limita, peste fiecare bariera, care nu poate fi stapanita sau subjugata de nimic, chiar in ciuda asteptarii de a fi cea mai slaba cu putinta. Este un paradox poate, insa ne este cunoscut faptul ca uneori "buturuga mica rastoarna carul mare".

Erika Kohut (din Pianista de Elfriede Jelinek) a castigat pentru mine cel mai ravnit trofeu la categoria personaj care m-a contrariat. In aceasta categorie mai sunt si alte nominalizari (Seymour Trotter din Minciuni pe canapea, de Yalom sau Santiago din Batranul si marea de Hemingway), dar diferentierea neta a facut-o Erika, de fapt intreg comportamentul sau. Dominata de accentuate tendinte autodistructive si penduland mereu intre accese de violenta si sexualitate, Erika se lasa controlata si manipulata de mama sa de care este legata la nivel simbolic prin cordon ombilical. Grija ei excesiva dusa uneori pana la abnegatie nu o revolta prea mult pe Erika. Aceasta accepta tacit si domol controlul sau ccea ce m-a facut sa urmaresc cu greu firul rosu al cartii. Personalitatea sa schizoida insa ma fascina mai tarziu prin ultimele pagini, iar descrierile despre prabusirea sa patologica a mai salvat putin din placerea lecturii acestei carti, caci de era altfel, praful se putea asterna linistit pe coperta Pianistei, fara a ma mustra catusi de putin constiinta.

Facand o selectie a multitudinii de personaje care si-au pus amprenta asupra ochiului nostru critic, as alege-o pe Catherine Earnshaw din Wuthering Heights. De ce? Expectanta ar fi una evidenta si anume controversalitatea tuturor actiunilor ei in contextul societatii axate pe ordinea sociala dar mai ales pe un cod etic de neclintit. In schimb, ceea ce o diferentiaza pe Catherine de celelalte personaje din literatura universala este pendularea (constanta!) intre slabiciune si acea stabilitate intangibila, dar foarte dorita. O stabilitate care i-ar conferi echilibrul interior, astfel, o conditie sine qua non pentru luciditate si rational. Un contrast intre aparenta si esenta. Catherine este intr-o permanenta cautare de certitudini. Cu toate acestea, cu cat porneste mai avid in cautarea lor, cu atat se adanceste in propriile slabiciuni. Toate aceste trasaturi duse la superlativ nu fac decat sa trezeasca indoiala in randul cititorilor, punandu-si astfel intrebarea ce model ar putea reprezenta personajul in cauza? Un model, intr-adevar nu. Probabil nici scriitoarea insasi nu si-a propus acest lucru. In schimb, o oglindire a propriului EU in contextul patimii, da. Slabiciunile nu pot fi depasite decat in masura in care incercam sa ni le clarificam, sa le supunem unui interogatoriu rational, si nu sa le ancoram in trairea plenara. As spune un personaj savuros. O savoare de ordin intelectual. Daca puteti, stergeti postarea anterioara. Am remarcat unele greseli ulterior.

Madeleine, "mama-eroina" din Copilul divin de Pascal Bruckner. Un personaj pentru care, sentimentul inutilitatii este atat de pregnant, incat ajunge sa isi doreasca sa nu mai nasca un copil, ci un intelept, un "supra-om". Incepe timid, citind ziare, crezand ca astfel informatia ajunge si la fat, lucru care se si intampla. Numai ca, din dorinta ei de a-i crea copilului un spatiu confortabil, nu face altceva decat sa-i induca o stare de nesiguranta data de o lume in care se intampla toate dezastrele posibile. Afland ceea ce mama ii citea din ziare, copilul ajunge in punctul in care refuza sa se mai nasca, fiind sigur ca lumea de afara nu-i poate oferi mai nimic, nimic din ceea ce el ar vrea. Este, pana intr-un punct, o alegere cat se poate de actuala, aceasta dorinta a parintilor de azi de a avea in loc de copii, "super eroi, genii, copii-minune", inca din primele clipe de viata. Aceasta dorinta a dus-o pe Madeleine, pana la sacrificiu suprem, acela de a purta in pantec un "monstru" care incepe in final sa o devoreze, sa-i ghideze fiecare miscare si decizie, crezandu-se chiar mai presus de un dumnezeu in care el, Copilul divin, refuza sa creada.

Personajul care m-a surprins in mod neplacut este Sethe din romanul “Beloved” al scriitoarei americane Toni Morrison. Inspirata dintr-o poveste adevarata, cartea prezinta drama unei mame care alege sa isi ucida copiii pentru a ii feri de ororile sclaviei. Ce m-a contrariat la acest personaj nu este crima in sine, ci faptul ca Sethe nu avea nicio remuscare. Dimpotriva, ea simtea ca fapta sa este un efect natural, normal al dragostei pure. Sethe intentiona sa isi ucida cei patru copii ca sa se poata intilni cu totii pe celalalt tarim; un tarim care avea sa le ofere libertatea si individualitatea de care nu se putea bucura niciun om de culoare. Din nefericire pentru Sethe, a reusit sa isi ucida doar o fetita, raminind astfel captiva intre doua lumi.

Unul dintre personajele care m-au contrariat cel mai mult este, fără îndoială, Gregor Samsa din "Metamorfoza" lui Kafka. Această nuvelă a avut un impact destul de mare asupra mea. Tristeţe şi singurătate. Transformări de tot felul- fizice, de comportament, de limbaj. Absurdul la Kafka apare în condiţii naturale, fireşti. Metafora omului modern. Ceva ce a anticipat Mary Shelley cu monstrul lui Frankenstein.

Cine este castigatorul acestui concurs?