Clubul putregaiurilor

Romanul este pretextat de Sophie si Patrick, care, in Berlinul lui 2003, incep o plimbare prin trecutul parintilor. Uneori batator la ochi de avizata, bifand detalii istorice si sociale uneori inaccesibile celor doi, dupa cum sugereaza si The Guardian, motiv pentru care varianta naratiunii in rama nu prea sta in picioare si pare o insertie mai degraba inutila, care aglomereaza.

Dar, trecand peste aceasta insuficienta, dupa cum spuneam, Sophie si Patrick fac trecerea catre anii '70 si Birminghamul acelor vremuri, in care se intampla sa creasca o gasca de adolescenti isteti de la scoala de stat King William`s, care se joaca de-a jurnalismul si de-a altele de acest fel. Ambitionati sa se exprime in publicatii pe care le voiau exclusiviste, vor intelege ca de fapt, inainte de toate, n-ar strica sa fie atenti si la cum se dezleaga lumea din jur.

Si astfel descoperim si tema romanului, care abordeaza ideea umplerii golurilor naive si alipirii la o realitate coerenta si singulara. Tinerii incep, asadar, sa faca parte din lume abia dupa confruntarea cu marginile taioase ale acesteia, dupa ce traiesc sau trec pe langa nimicnicii subtilizate pana atunci de catre adultii din jurul lor, dupa ce ii jeneaza manifestarile rasiste, sexualitatea „nerecompensata”, derizoriul vietii, nebunia.

In esenta, nu-i altceva in cartea aceasta decat o mana de personaje carora le creste lumea pe nesimtite. Si e frumos sa le-o observam, insa toata treaba isi ingaduie hibele ei mai mult sau mai putin deranjante.

Cu toate ca nu pot, in niciun caz, sa-i neg sonoritatea, titlul inevitabil sufera de pe urma traducerii in romana, care pierde farmecul jocului de cuvinte in care se amesteca numele a doua personaje: Ben Trotter (Bent Rotter) si Lois Trotter (Lowest Rotter).

Cat despre personajele romanului, acestea sunt autentice, cu individualitati care merita explorate, just povestite, exact in masura in care este nevoie. Paul Trotter - trebuie sa-mi favorizez simpatiile - e pur si simplu un spectacol; injecteaza naturalete si inteligenta in pagini, cu toate ca e doar un copil. Minusul pe care trebuie, totusi, sa il semnalez este ca asteptam discursuri mult mai clar impartite. Nu cautam in dialog o pasta aproximativ omogena, dar fie ca e din cauza spatiului limitat alocat acestui mod de expunere, fie ca e doar o scapare, uneori se intampla sa gasesc exact asta. Si-apoi, poate ca ar fi fost nimerit si un limbaj usor mai fara griji, mai explicit, dat fiind faptul ca personajele sunt, la urma urmei, adolescenti.  Ansamblul reuseste, totusi, sa salveze situatia, asa incat, in ciuda tuturor lucrurilor, tipologiile sa fie destul de pronuntate.

Si daca tot am mentionat ansamblul, povestea grupului e ambalata intr-o sumedenie de detalii de atmosfera, menite sa pompeze viata in descrierea perioadei de cativa ani in care se desfasoara actiunea. Cu acuratete istorica, ni se vorbeste despre tensiunile politice ale timpului, despre recesiune si, implicit, disponibilizari, despre violentele din spatiul civil, despre sindicate, despre terorism si, desigur, despre sistemul de invatamant.

Ponderea socialului si a politicului amplifica relevanta textului care uneori pare a-si pierde scopul. O fi scriind Jonathan Coe bine, dar uneori da senzatia ca nu este foarte hotarat unde vrea sa ajunga cu asta. De fapt, acesta ar fi si principalul repros pe care i l-as aduce romanului: oricat de consistent ar fi, mesajul lui este obscurizat, presat bine de tot sub un teanc de procedee literare care iau ochii. Petreci bine timpul in el, dar naratorul nu da senzatia ca ar fi constient o eventuala finalitate fictionala (si asta nu are nimic de-a face cu structura cvasideschisa a cartii). Si nu ca as astepta eu cine stie ce morala pe tava, insa am simtit ca romanul nu vrea sa ma convinga de nimic. Or, pentru a-mi dezvolta un oarecare atasamanet vis-a-vis de personajele lui, chiar era nevoie sa intre si el mai cu forta in ale mele.

Perspectiva narativa caleidoscopica este pe alocuri greu de urmarit si chiar ea insasi confuza. In schimb, actiunea are o taietura interesanta, cititorul avand acces la tabloul ei complet doar urmarind indeaproape toate sursele posibile: articole de ziar, amintiri, evenimente episodice, scrisori mai mult sau mai putin fictive, pagini de jurnal, interviuri (a se subintelege un ton admirativ). Exista si o adaptare a Clubului difuzata de BBC 2; nu am vazut-o inca, insa ar fi interesant de urmarit cat s-a pastrat din toate aceste tehnici.

Nu-i o lectura mediocra; in schimb, cred ca e o carte scrisa cu mult prea multa grija pentru a se incurca in neglijente care, daca ar fi fost inlaturate, ar fi oferit romanului o mai mare siguranta de sine, care arata bine si seduce fara rezerve cititorii. Din pacate, am simtit in permanenta o indulgenta fata de cartea aceasta, iar dupa cum o vad eu, un roman pentru a fi bun trebuie sa ma faca sa ma simt necrutatoare si la fel sa fie si el insusi. Voi citi candva, insa, si Cercul inchis, continuarea romanului (directia: sfarsitul anilor '90), si probabil ca va fi dintr-o incredere instinctiva in bunul-gust al lui Coe.