Cititorul lui Bernhard Schlink

„Nu este o carte despre nazism si Holocaust. Este o carte despre relatia dintre generatia postbelica si aceea a razboiului, despre implicarea celei dintii in vina celei de-a doua, si in general despre modul in care te implici intr-o vina care nu-ti apartine”, declara Bernhard Schlink intr-un interviu din 2009 aparut in „Cotidianul”.

Cititorul este romanul unei deveniri, insa nu vad in el un Bildungsroman. Devenirea lui Michael Berg depaseste pragul individual si devine colectiva, a unei intregi generatii care trebuie sa invete cum sa isi vindece ranile si cum sa isi accepte parintii, bunicii, unchii responsabili de ororile comise evreilor.

Despre Holocaust si nazism s-au scris nenumarate carti, insa putini s-au gindit la generatia de dupa razboi, care si-a privit parintii (ori iubita, in cazul tinarului Michael Berg) deopotriva cu „afectiune si oroare, atractie si respingere, compasiune si condamnare” (dupa cum declara autorul in interviul sus mentionat). Fie ca au avut curajul de a isi arata parintii cu degetul ori puterea de a le accepta faptele, pentru tinerii din generatia postbelica vina facea parte din realitate. Intocmai cum Hanna l-a marcat pe Michael, tot asa istoria a marcat generatia tinara.

Astfel, putem spune ca procesul nu i-a privit doar pe Michael si pe iubita lui. Ei au devenit, de fapt, actantii unui conflict general ce a cuprins Germania de dupa razboi; o Germanie ingrozita de propriile-i fapte si disperata sa se elibereze de rusine. Insa sentimentul de vinovatie nu a disparut o data cu pedepsirea vinovatilor; undeva in subconstient, stiau ca si ei ar fi procedat la fel. La un moment dat, Hanna chiar il intreaba pe judecator ce ar fi facut in locul ei si il vedem pe acesta incapabil sa dea un raspuns concret: „Urma un moment de tacere. [...] El trebuia sa dea un raspuns, nu putea trece peste intrebare, n-o putea ocoli cu o remarca mustratoare, n-o putea anula cu o alta intrebare recuzatoare, in loc de raspuns. [...] Isi facuse din ea (starea de iritare, n.e.) o masca. In spatele ei putea sa cistige ceva timp, pentru a gasi raspunsul.” (105-6)

Sub o masca s-a ascuns si Germania tinara. Masca detasarii, a amortelii, surprinsa chiar si in titlu. Substantivul comun ‘cititorul’ se refera pe de o parte la faptul ca Hannei i se citeau carti, dar, pe de alta parte, la faptul ca generatia postbelica a fost cuprinsa de o stare de amorteala care i-a permis sa nu se implice prea mult si care a functionat ca un scut, ca un mecanism de protectie. „Inregistram totul si nu simteam nimic. [...] Simteam cum amorteala sub efectul careia urmarisem ororile auzite in timpul procesului se aseza peste sentimentele si gindurile din ultimele saptamini. [...] Dar simteam ca e mai bine asa. Ca imi ingaduia sa ma intorc in banalitatea de zi cu zi si sa-mi continui viata.” (149)

In plus, naratiunea este la persoana intii, naratorul fiind unul dintre personajele povestii de dragoste. Romanul este proiectat astfel ca jurnalul unui Michael Berg matur, care isi retraieste, de data aceasta dintr-un plan mai indepartat, adolescenta. Bineinteles, tot ceea ce apare in carte reflecta perspectiva naratorului, cititorii neavind garantia ca totul este conform cu realitatea. In finalul cartii, naratorul marturiseste ca „povestea nostra s-a scris de multe ori in mintea mea, mereu putin altfel, mereu cu noi imagini, frinturi de fapte si de ginduri. Asa ca mai exista multe altele pe linga versiunea scrisa. Garantia ca versiunea scrisa este cea reala sta in faptul ca am scris-o, iar celelalte au ramas nescrise.” (198)

In alta ordine de idei, cartea a fost ecranizata, iar filmul, avindu-l ca regizor pe Stephen Daldry (cel care a facut in 2002 o ecranizare dupa superbul roman Orele al lui Michael Cunningham) a fost lansat in SUA in ianuarie 2009. In rolul Hannei a fost Kate Winslet, iar Michael Berg a fost jucat de David Kross si de Ralph Fiennes, pentru un Michael matur. Filmul a cistigat 14 premii si a avut 32 de nominalizari, iar in 2009 a cistigat premiul Oscar pentru cea mai buna actrita in rol principal.

Recomand filmul, insa dupa lectura romanului. Consider ca nu este un film prost, insa cartea este superioara. In ciuda faptului ca stilul este unul simplu, deloc iesit din comun, sau, cum a notat Dumitru Radu Popa in postafata cartii, „nimic spectaculos, nimic sclipitor, nici urma de deconstructie ori revolta postmoderna” (202), Cititorul spune, prin prisma povestii dintre Michael si Hanna, istoria unei Germanii stigmatizate. Din punctul meu de vedere, in carte accentul este pus pe sentimentul de vina colectiva, cita vreme in film este nuantata povestea de dragoste dintre cei doi protagonisti. De asemenea, pelicula se diferentiaza de roman prin faptul ca lipsesc unele elemente, iar altele sint adaugate. Mai precis, in film relatia dintre Michael si parintii lui nu este prea bine definita, regizorul concentrindu-se, in schimb, asupra relatiei acestuia cu fiica lui.